O extraordinară coincidență a făcut ca naționala României să fie calificată din nou la un turneu final al Europenelor avându-l pe bancă pe fiul antrenorului care reușise acum 8 ani ultima prezență a tricolorilor la un turneu final: Iordănescu junior ne duce la Euro 2024, așa cum Anghel Iordănescu ne-a dus la Euro 2016. Tot coincidența face ca fiul să aibă acum în față același tip de provocări, în privința echipei, ca și tatăl său – deși generația de jucători e alta.
Acum, când calificarea s-a jucat, iar ultimul meci din grupă – ceea ce ar fi trebuit să fie derby-ul cu Elveția – a devenit doar un amical, se poate încerca o analiză de ansamblu a naționalei.
Edi Iordănescu este antrenorul care a reușit să potrivească mijloacele disponibile cu obiectivele propuse. Calificarea i se datorează
Prima constatare este că, în continuare, ne lipsesc vedetele adevărate (așa cum s-a întâmplat și în 2016). Edward Iordănescu a reușit să suplinească lipsa unor staruri care să tragă echipa după ele. Cu noroc, cu mobilizare, cu o adecvare a mijloacelor disponibile la obiectivele propuse, Iordănescu junior a depășit problemele și acum putem privi liniștiți la ultima etapă a preliminariilor, lucru care nu ni s-a mai întâmplat din calificările la Euro 2008.
Din acest punct de vedere, putem spune că Edward Iordănescu a confirmat că este selecționerul potrivit. Într-o foarte mare măsură, calificarea aceasta i se datorează, având în vedere că, deși au dispus de aproximativ același nucleu de jucători, selecționerii precedenți au ratat calificările la Mondialele din 2022 și Euro 2020.
Însă, deși obținută într-o manieră clară, calificarea la Euro 2024 n-ar trebui să ne păcălească. România de azi este foarte, foarte departe de valoarea generației anilor 1990 și chiar mult în urma generației de după aceea, cea care a mers la Euro 2008.
N-avem încă un stil de joc bine definit, care să dea personalitate echipei
În primul rând, stilul echipei nu este încă prea bine cristalizat. Conștient de această problemă, Edward Iordănescu a încercat să organizeze jocul, să dea o anumită siguranță și să creioneze trasee ale balonului. N-a reușit, deocamdată, asta. Mai e de lucru.
Despre România de azi nu se poate spune nici că joacă pe contraatac (cum făcea România lui Hagi în fața superputerilor fotbalistice mondiale), nici că are un joc de posesie (stilul Generației de Aur cu echipele de același nivel sau inferioare), nici că are un start fulminant ori finaluri de meci în care-și copleșește adversarii. N-avem un joc vertical, nici unul cu pase lungi direct pe vârfuri (stilul lui Dan Petrescu, de exemplu) ori defensiv, la pândă pe greșeala adversarului.
Jucăm destul de nedefinit, adesea conjunctural, în funcție de adversari – o trăsătură specifică echipelor care n-au forța și personalitatea să-și impună punctul de vedere.
Paradoxul din defensivă. Aparent, suntem o echipă puternică în apărare. În realitate, comitem destul de multe greșeli neforțate
APĂRAREA. Aici putem vorbi de un mic paradox. România are cele mai puține goluri primite (5) din Grupa I a preliminariilor, după 9 etape. Privind doar această statistică, ai zice că avem o defensivă solidă.
Dar cine a urmărit meciurile știe că nici vorbă de așa ceva. Practic, în fiecare meci au fost gafe grave comise atât de portar, cât și de fundași. Chiar și în jocuri unde nu s-a primit gol, precum cel cu Belarus, de la Budapesta, s-a greșit neforțat, în repetate rânduri, și doar lipsa de valoare a atacanților adverși a făcut ca România să nu ia gol.
Nu e o noutate, de fapt, în istoria naționalei României. Anghel Iordănescu, tatăl lui Edi, a avut aceeași problemă în Generația de Aur. Deși numărul redus de goluri primite sugera siguranță, toată lumea știa că fundașii centrali sunt călcâiul lui Ahile. În realitate, adversarii nu dădeau gol pentru că România avea o linie de mijlocași excelentă, care pierdea foarte greu posesia. Iar dacă nu ai mingea, logic!, nu poți să înscrii.
Sunt absolut convins că Iordănescu știe asta și că va folosi cele 7 luni rămase ca să încerce să corecteze problemele din apărare. Putem spera și că încrederea dată de această calificare, laolaltă cu experiența acumulată în timpul rămas, îi vor ajuta pe apărătorii români. În fond, și generațiile precedente au avut nevoie de niște calificări și de puțin noroc ca să ajungă la valoarea cunoscută azi.
În zona de mijloc stăm cel mai bine. Echipa e bine organizată și are jucători cu experiență, rezonabil de valoroși, care știu ce au de făcut
LINIA DE MIJLOC. Avem niște mijlocași defensivi foarte promițători. Acesta este unul din punctele forte ale naționalei tricolore – unul extrem de important, ținând cont că, inevitabil, la Euro 2024 vom întâlni cel puțin o echipă superioară clar, căreia va trebui să-i blocăm jocul înainte de a ajunge în careul nostru. Aici, în fața apărării, avem fotbaliști care au suficientă experiență, se poziționează bine, au pasă bună și un șut puternic de la distanță.
Ne lipsește în continuare un coordonator de joc inventiv și cu personalitate, care să tragă echipa după el. Un Gică Hagi nu apare în fiecare zi, fără îndoială, dar nici nu ne așteptăm la așa ceva. Aceasta pare principala problemă în faza de atac.
N-avem un fotbalist determinant, cu mai multe calități, care să coaguleze jocul. Fără ruperi de ritm, fără viziune a jocului, fără idei care să dezechilibreze adversarii, e greu să te impui. România n-a fost niciodată tipul de națională care să joace la hei-rup, să-și macine adversarii până când aceștia cedează.
În ofensivă ne lipsește superstarul, dar dispunem de mai multe soluții OK, care ne permit să schimbăm registrul în funcție de adversar
ATACUL. Aici stăm, din nou, destul de bine. Avem mai multe soluții, iar în ultimul timp selecționerul s-a dovedit inspirat în jongleria cu atacanții pe care-i are la dispoziție. Niciuna din variante nu e una de superclasă (cum era, de exemplu, Mutu în urmă cu 15 ani), dar în schimb avem în lot profiluri diferite, atacanți de forță, atacanți de finețe, jucători de travaliu rezonabil de tehnici și rapizi. Asta permite abordarea unor partituri diferite în funcție de tipul adversarilor cu care ne înfruntăm.
Trăgând linie, România merge la Euro 2024 cu o echipă de nivel care tinde spre mediu, cu probleme de organizare în defensivă, o zonă de mijloc bine fortificată și un atac care nu sclipește, dar oferă unele soluții.
Ceea ce trebuie să reținem este că actuala echipă are acum o șansă să crească enorm. Dacă turneul final va fi unul bun, iar naționala rămâne cu același antrenor măcar câțiva ani, este posibil să o vedem crescând la un nivel care să le dea încredere suporterilor. Asta, până când – speră toată lumea – se va ivi în scenă următoarea vedetă, jucătorul care se lasă deja cam de mult așteptat, după retragerile lui Mutu și Chivu.
