Cea mai importantă distincție fotbalistică individuală din lume s-a transformat exact în ceea ce nu trebuia să se transforme: într-un manifest al unei false corectitudini politice, într-o anulare a excelenței, într-un imens pas spre globalism, spre aplatizarea strălucirii, spre scoaterea la rampă a valorii colective, nu a individului de geniu. Laureatul Rodri e expresia perfectă a mediocrității ridicate la nivel de virtute.
De la bun început trebuie spus că gestul celor de la Real Madrid de a boicota festivitatea de la Paris n-a fost în regulă. Dacă ar fi absentat doar Vinicius (cel care părea clar favorit în fața lui Rodri) ar mai fi fost de acceptat. Dar să nu vină nimeni când ”albii” aveau 4 jucători între primii 10 ierarhizați (Vini, Bellingham, Carvajal, Kroos), când Ancelotti primea titlul de ”antrenorul anului”, iar Realul însuși era declarat ”echipa anului”, nu se prea cădea. Probabil că dacă n-ar fi fost acel 0-4 din El Clasico cu nici 48 de ore mai devreme, avionul blanco ar fi zburat cu pasageri de la Madrid la Paris. Dar parcă nu-ți prea arde să te fâțâi pe podium după un astfel de rezultat…
Semne de întrebare încă din start
Sunt aproape șaptezeci de ediții (mai exact 69) de când se acordă acest trofeu inventat de ziariști, susținut decenii la rând de o firmă celebră de echipament sportiv și îmbrățișat ulterior și de forurile internaționale. De cele mai multe ori alegerile câștigătorilor au fost corecte, alteori au ridicat semne de întrebare. Primul dintre acestea a fost vizibil încă de la ediția princeps.
Un englez de 41 de ani
Întâiul laureat al ”Balonului” a fost Stanley Matthews (1915-2000), înnobilat ulterior de Casa Regală, devenit Sir. Un calcul simplu ne spune că în momentul dobândirii distincției ”wingerul” avea 41 de ani. Longeviv, a jucat până la peste 50, în ultimii ani în campionatul maltez. În 1956 avea 41 de ani, era legitimat la Blackpool, după ce o bună parte a carierei și-o petrecuse la Stoke City. Nici unul, nici celălalt club nu se află printre numele sonore ale Angliei. În 1956, când era premiat Matthews, Real Madrid câștiga prima ediție a Cupei Campionilor avându-i în componență, printre alții, pe Di Stefano, Pepe Santamaria sau Gento, iar la finalista Stade de Reims evolua viitorul madrilen Raymond Kopa. Se pare că Matthews a fost mai bun decât toți aceștia.
Alte alegeri surprinzătoare
Când a câștigat cehul Masopoust, în 1962, multă lume n-a prea priceput de ce. E adevărat, praghezul fusese finalist al Cupei Mondiale din Chile, din acel an, dar Realul încă strălucea, Barcelona creștea enorm, apăruse Benfica lui Eusebio. La fel de surprinși am fost când trofeul i-a fist decernat lui Igor Belanov în 1986. Probabil de plictiseala de nu fi premiat tot Platini, care luase ultimele trei ”Baloane”. Dar lumea nu știa ce ”plictiseală” va surveni trei decenii mai târziu, când Messi și Ronaldo vor aduna împreună 13 ”bucăți” (8 Leo, 5 Cristiano), într-un șirag întrerupt doar de imixtiunile a doi madrileni, Modric (2018) și Benzema (2020).
Oamenii ”din spate”
Alegerea mijlocașului de apărare Rodri surprinde cu atât mai mult cu cât e-a lungul celor aproape șapte decenii laureații au fost, în majoritatea cazurilor, jucători din liniile din față. Atacanți sau măcar mijlocași de creație. Însă uneori au spart acest plafon și fotbaliști defensivi. Puțini, tocmai de aceea remarcabili. Iată-i:
Lev Iașin (URSS) 1963 portar
Beckenbauer (RFG) 1972, 1976 libero
Lothar Matthaus (Germania) 1990 mijlocaș defensiv
Matthias Sammer (Germania) 1996 mijlocaș defensiv sau libero
Fabio Cannavaro ( Italia) 2006 fundaș
Jucători excepționali cu toții, legendari, din cu totul altă categorie decât Rodri.
Când câștigătorului i se greșește poza
Să ne înțelegem, Rodri, fără să fie genial, e un jucător foarte bun, a câștigat campionatul European cu Spania, mai multe titluri în Anglia cu City, chiar și Cupa campionilor. Dar când la gala la care a venit în cârje (poate că a contat și asta, să arătăm public că pentru a învinge trebuie să suferi), iar organizatorii au pus pe display poza coechipierului său de la City Ruben Dias, înseamnă că Rodri, așa bun cum e el, încă n-are acea notorietate planetară care să-i justifice Balonul de Aur. Pozele unor Platini, Di Stefano, Rossi, Bobby Charlton sau ale altor laureați de legendă nu le-a greșit nimeni.
Compatriot cu unii mult mai buni ca el
Rodri readuce Spania pe prima treaptă a Balonului de Aur după nu mai puțin de 64 de ani. Precedentul laureat spaniol a fost, în 1960, marele Luisito Suarez, atunci încă la Barcelona, ulterior la Inter. Dar în aceste șase decenii și jumătate au ieșit la rampă fotbaliști spanioli precum Gento, Amancio, Santillana, Butragueno, Raul, Xavi, Iniesta, Puyol, Pique, Sergio Ramos, care n-au ținut ”Balonul” în brațe. E Rodri mai bun ca vreunul dintre cei enumerați mai sus? E ca și cum în anii de glorie al celebrei tiki-taka blau-grana distincția s-ar fi dus către Sergio Busquets!
Criteriul ”leadership”
Rodri a avut în cele din urmă mai multe voturi decât Vinicius pentru că arțagul și țâfna l-au tras în jos pe brazilian. Mijlocașul lui City a fost pus pe primul loc și de către votantul României, jurnalistul Emanuel Roșu, pe care l-am cunoscut în urmă cu vreo 15 ani în redacția Gazetei. Justificarea lui Roșu a fost că ”Rodri face normalul extraordinar de bine” și că ”domină prin leadership”. Însușiri bune pentru orice altceva, nu pentru Balonul de Aur, care înseamnă clasă, distincție, strălucire, măreție, valoare, geniu.
