Vă mulțumesc! Vă mulțumim, mai degrabă. Pentru că fix de asta aveam nevoie acum: de o națională care să nu se teamă, de o națională care să ne ridice din fotolii de fiecare dată când are mingea, de o națională care să nu ne mai facă să simțim că ne e frică de toți. Asta nu e o cronică de meci. Asta e o reacție de suflet, a unui biet jurnalist, care a visat să fie din nou mândru că poartă tricoul naționalei. A unui copil care a crescut cu Hagi și a unui, probabil, adult care marți seară a retrăit emoțiile magice ale nopților italiene sau bucuria fără margini a dimineților americane. Pentru că avem iarăși în cine să credem!
Generația care crede în ea
Și cum începuse meciul ăsta… Și cum dominam o echipă de sute de milioane a Olandei. Și cum puteam schimba soarta meciului dacă torpila lui Man se ducea cinci centimentri mai jos. Era 0-0 și poate că altfel ne era soarta. Nu știu dacă Olanda s-a temut de noi (eu asta am înțeles în primul sfert de oră), nu știu dacă ne-au lăsat deliberat să-i dominăm (nu cred, pur și simplu am avut mai mult sânge în instalație), dar știu că am trăit meciul ăsta cu inima p-afară și că primele 15 minute păreau că înseamnă vreo două zile de când începuse meciul.
Și apoi s-a întâmplat inexplicabilul (pentru mine), poate că specialiștii din studiouri știu mai bine. I-am lăsat să joace. I-am lăsat să facă fix ce le place. Sunt buni. Au o tehnică și o viteză minunate. Noi încă nu știm să jucăm meciurile astea. Rațiu, de altfel o încântare de jucător, se apără la opt metri de Gakpo. E clar că omul are calitate, dacă-l lași de capul lui. Torpilă, gol. Știu, băieții de la tastatură dau vina pe Niță.
E 1-0 pentru Olanda, dar la Munchen se aude doar România, România, ole, ole, ole! Oamenii ăia minunați din tribune, ăia din peluze, cei care și-au rupt câteva sute de euro din salariul pe care în general îl trimit în țară, cred în Iordănescu și ai lui. Noi ăștia care nu am avut PRIVILEGIUL de a vedea această echipă minunată în Germania strigăm ca apucații în fața televizoarelor: Hai tată, că se poate!
Nu știu dacă are vreo legătură, dar la București a pornit o furtună teribilă, fix când au dat ăia gol. Credeți că i-a păsat cuiva? Nici vorbă! Am stat în ploaie, cu toții, pentru că am crezut în echipa asta. Și credem în continuare!
Partea a doua a început fix la fel. Cu olandezii invitându-ne să atacăm. Și tot vreo 15 minute a durat. Și iar ne-am tăiat. Sau ne-am pierdut în detalii. Înțelege fiecare ce vrea.
Man vrea să facă totul de unul singur, Drăguș la fel. Grupul lui Iordănescu dă rateuri fix când nu trebuie. Și se vede limpede că locul lui Burcă nu e în stânga. Vorbim și de arbitrajul penal al unui penal. Imediat.
Dar Olanda face cel mai bun meci al ei la Euro. Ei nu se pierd în detalii, iar diferența este evidentă. Van Dijk o dă în bară la propriu, iar Gakpo înșiră cam toată naționala noastră într-o cursă de vreo 40 de metri, oprită doar de Niță. E clar că sunt mai buni. E clar că doar o minune ne duce în sferturi. Dar minunea n-a venit de data asta. A venit, logic pe undeva, golul doi al lor. După un aut. Gakpo, omul meicului în umila mea viziune, a insistat în tușă, într-un moment în care Drăgușin credea că a scăpat de belea, iar Malen a făcut 2-0.
În timp ce ai noștri cântau cu patos „Deșteaptă-te, române”, tot Malen l-a dat și p-al treilea. Meritat. Încă nu știm cum să gestionăm meciurile astea mari, dar o s-o facem. La Munchen a început visul acestui Euro, acolo s-a terminat. Generația asta chiar ne-a intrat la suflet. AMR 2 ani până la Mondialul american.
ROMÂNIA: Niță – Rațiu, Drăgușin, Burcă, Mogoș (38 Racovițan) – R. Marin, M. Marin (72 Cicâldău), Stanciu (88 Olaru) – Man, Drăguș (72 Mihăilă), I. Hagi (72 Alibec). Antrenor: Edward Iordănescu (46 de ani).
Arbitraj penal, de la un penal
Penalul care ne-a arbitrat cu Olanda, Felix Zwayer pe numele său, și-a făcut treaba. Noi, echipă mică, el un mizerabil care în urmă cu ceva vreme a băgat 300 de euro în buzunar ca să trucheze un meci. 300 de euro!!! A fost suspendat șase luni pentru asta. A revenit doar pentru că l-a dat în gât pe cel care-i dăduse mizilicul. Și acum a condus 3 meciuri la Euro. Plus unul în care a fost rezervă.
Penibilul domn Zwayer și-a făcut treaba. A ciupit echipa lui Iordănescu cât a putut. Hagi se alege cu capul spart în startul meciului, Mogoș iese cu o comoție, neamțul nu vede nimic. De fiecare dată, agresor a fost Dumfries. Bogdan Racovițan, introdus în locul lui Mogoș, a fost lovit cu cotul în figură de Nathan Ake. Zwayer a fluierat imediat finalul primei părți. În camera VAR s-a aflat un alt neamț, Bastian Dankert. Nu a analizat acțiunea. Pentru mine e penalty, pentru ăia din camera VAR era deja pauză. Până și ai lui s-au prins de ce a fost trimis la meciul de la Munchen.
Contactul nu a fost pedepsit, nici măcar verificat. Probabil pentru că a urmat imediat finalul reprizei. Pentru mine e o situație care trebuia cel puțin analizată. E clar!
Michael Ballack, fost internațional german
În minutul 81, când era încă 1-0 pentru Olanda și noi tot mai speram, penalul Zwayer oprește o șansă uriașă de contraatac a României pentru un fault la Alibec. Îi dă „galben” lui Stanciu pentru că al nostru i-a spus că nu e corect. Înainte îi dăduse „galben” și lui Denzel Dumfries pentru trageri de timp. În minutul 78, după ce olandezul nenorocise doi tricolori.
Furia românului este totuși de înțeles, deoarece Felix Zwayer a stopat o mare oportunitate pentru România de a contraataca. Incorect!
Asta spun jurnaliștii de la Bild după arbitrajul părtinitor al lui Zwayer
Porumboiu de la Vaslui a tot lăudat conducerea FRF pentru că am avut arbitraje decente în grupe. Că Burleanu e mare barosan pe la UEFA și face bine ca să nu fie rău. Păi cum e, nea Adi? Când ne arde buza mai tare, atunci își pierde corporatistul șef influența? N-am pierdut din pricina unui arbitru condamnat pentru că a trucat un meci. Am pierdut fiindcă ăia au fost mai buni. Da’ dați-ne bă ce e al nostru. Mafioților care v-ați bătut joc de fotbal!
Și matematica a fost cu ei
Dincolo de emoție există însă matematică. Iar cifrele ne aduc cu picioarele pe pământ. Am fost tare slabi în fața olandezilor: am avut zero contraatacuri, față de cele patru ale lor. În total au fost 29 de acțiuni ofensive pentru România, 24 poziționale, 21% (5) dintre ele încheiate cu șut. Olandezii au încheiat cu șut 19 (37%) dintre cele 51 de acțiuni. Și ca să înțelegem de ce nu am dat gol Olandei: Drăguș a câștigat doar patru dintre cele 20 de dueluri în care a fost implicat. În trei dintre ele a avut rol defensiv și a pierdut 10 dintre cele 11 dueluri ofensive, n-a câștigat nicio mingea când a venit vorba de înfruntările aeriene. Stefan de Vrij l-a dominat total Și mai e ceva: în 98 la sută din cazurile identice cu cel de la golul marcat de Gakpo, nu se marchează gol! Singurul aspect pozitiv e dat de Radu Drăgușin, cel care l-a subordonat pe adversarul direct, Memphis Depay, vârful olandez, în fața căruia a câștigat 10 dintre cele 11 dueluri disputate!
În loc de happy-end
Recunosc, îmi e tare greu să scriu rândurile astea. Pentru că am sperat și am crezut cum n-am făcut-o niciodată. Nici măcar la acel „sfert” legendar cu Suedia. Atât de multă încredere am avut în grupul ăsta.
Și e pentru prima dată când zâmbesc în seara asta. Pentru că mi-am dat seama că BĂRBAȚII ăștia de i-am văzut în Germania reprezintă România aia pe care o visez. România aia dreaptă, România aia care nu se teme de nimeni. Nu i-am văzut nicio clipă renunțând, nicio secundă resemnați că alții sunt mai buni ca ei. I-am văzut că ară iarba, i-am văzut cum muncesc pentru tricoul ăla minunat pe care-l poartă. Și m-au făcut să cred că vom fi din nou acolo, m-au făcut din nou să visez că am pentru cine să răgușesc pe stadion. Să port mândru tricoul naționalei de fotbal a României, să spun că nu mai e o generație ratată, ci una care-mi dă speranță.
Într-o țară în care speranța moare mereu prima, nici nu știți câtă nevoie avea neamul ăsta de ce le-ați oferit voi! Poate că dezamăgirea e mare, pentru că știu sigur că și voi ați visat la „sferturi”, dar nu vă imaginați câte ați făcut pentru țara asta. Cum ne-ați unit și ne-ați dar o speranță. Speranța că, prin voi, românii vor fi din nou mândri!
Pentru mine, lucrurile sunt clare, sunt mândru de tot ce am realizat aici. Cred că această echipă națională poate crește. Am nevoie de odihnă, în ceea ce mă privește, am dormit câte 3-4 ore în fiecare noapte. Apoi voi discuta cu Federația, dar și cu familia mea. Nu știu ce va fi, o spun cu sinceritate. În acest moment, familia mea are mai multă nevoie de mine decât are echipa națională. Au fost ani cu multă muncă, sacrificii, momente foarte grele. Nu a fost ușor, mai ales pentru familia mea. Vom vedea ce vom decide
Edi Iordănescu după România – Olanda 0-3
Iordănescu e omul care a transformat România într-o familie. Poate că mulți nu pricepem asta. România nu e și nu va fi niciodată o forța în Europa. N-avem de ce să ne ascundem de asta. A crezut orbește în Rațiu sau Hagi. A știut că Mitriță nu are ce să caute în grupul ăsta. La fel de încăpățânat ca seniorul, a preferat să „moară” pe mâna lui. Poate ceva mai puțin norocos decât tatăl lui. A dus România la Euro de pe primul loc, neînvinsă, a calificat naționala în optimi de pe primul loc și, mai presus de orice, ne-a reînvățat să sperăm, să credem și să iubim din nou România.
Îmi doresc să realizeze că familia pe care a creat-o la națională are la fel de multă nevoie de el precum familia pe care a ignorat-o ca să-i scoată pe români în stradă. După 24 de ani!
