Iordănescu II, Hagi II, Lucescu II, Marin II… E o succesiune de nume care duce moștenirea mai departe. Fotbaliști și antrenori de glorie ai României își continuă aventura prin copiii lor, pe care i-au pregătit, educat, instruit să facă performanță. Marea promisiune e America 2026, la 32 de ani de la minunata Americă 1994. Tot cu Iordănescu și Hagi, dar la generația a doua…
Ne-a frapat pe toți comparația dintre Iordănescu I – Hagi I și Iordănescu II – Hagi II, la distanță de trei decenii. S-a stabilit, implacabil, că paralela perfectă are și o vârstă clar determinată: 30 de ani și o zi. Este intervalul în care România a obținut o calificare trasă la indigo: 17 noiembrie 1993 – 18 noiembrie 2023.
Pe 17 noiembrie 1993, România trebuia să scoată un egal la Cardiff, în fața Țării Galilor, pentru a se califica la Campionatul Mondial din SUA, de pe locul 2 în Grupa a 4-a preliminară. A câștigat cu 2-1 și s-a calificat nu de pe locul 2, ci de pe locul 1 (într-o grupă de 6), devansând Belgia la golaveraj. Golurile acelei confruntări istorice au fost marcate de Gh. Hagi (32), Răducioiu (83) / Saunders (61). Antrenorul României era Anghel Iordănescu.
Pe 18 noiembrie 2023, România trebuia să scoată un egal la Felcsut, lângă Budapesta, în fața Israelului, pentru a se califica la Campionatul European din Germania, de pe locul 2 în Grupa I (a 9-a) preliminară. A câștigat cu 2-1 și s-a calificat nu de pe locul 2, ci de pe locul 1 (într-o grupă de 6), eliminând Israelul și devansând Elveția.(E drept, pentru această onoare a trebuit să lupte strașnic pentru a nu pierde ultima întâlnire, contra Elveției). Golurile de la Felcsut au fost marcate de Pușcaș (10), I. Hagi (63) / Zahavi (2). Antrenorul României este Edward Iordănescu.
Vârsta celor doi selecționeri în momentul calificării: 43 de ani (Anghel Iordănescu) – 45 de ani (Edward Iordănescu).
Vârsta celor doi Hagi care au marcat, în momentul respectiv: 28 de ani (Gheorghe Hagi) – 25 de ani (Ianis Hagi).
Este paralela care ne place cel mai mult, mai ales că ea vizează puncte-cheie ale echipei naționale: selecționerul și creatorul-marcator din linia de mijloc. În plus, ne gâdilă perspectiva unei noi “Americi” de poveste. Visăm să ajungem iarăși la Mondiale, în 2026, după o pauză de 28 de ani (n-am mai fost la competiția supremă din Franța 1998) și la 32 de ani de la cealaltă “Americă” (World Cup 1994), când am eliminat Columbia și Argentina, am ajuns în “sferturi” și am fost la un crampon de semifinale (conduceam cu 2-1 în prelungiri și aveam om în plus, apoi suedezii au ratat primii la penalty-uri)…
În fine, acele peformanțe – cu tot cu dezamăgirile care le-au însoțit – par acum din altă lume, de pe altă planetă. Nu ne mai apropiem de turneele finale mondiale, darmite să mai batem Columbii și Argentine… Dar FIFA și copiii Generației de Aur ne reaprind speranța.
Începând cu World Cup 2026, FIFA crește numărul de particpante de la 32 la 48. Sigur, Europa n-a obținut multe locuri în plus, doar 3, dar e important că va duce la turneul final 16 echipe în loc de 13. Oricum, cu 8 formații mai puțin decât la Europene, deci tot va fi mai greu să ajungem la competiția planetară decât la cea continentală. Și totuși…
Aici intră în joc copiii Generației de Aur. Selecționerul Iordănescu II și playmaker-ul Hagi II. Dar în echipa care a învins Israelul, în meciul decisiv pentru calificare, există și un Marin II: Răzvan Marin, fiul lui Petre Marin. În acest caz, fiul și-a depășit deja tatăl, chiar dacă Petre Marin n-a fost un jucător oarecare. A făcut meciuri memorabile la Sportul Studențesc, FC Național și Steaua, a poposit oleacă și prin Giulești. Are 468 de prezențe în prima ligă din România, fiind al 6-lea jucător în acest top. La echipa națională a bifat 9 meciuri, pentru că era concurență mare la vremea aceea. A jucat fotbal până la 38 de ani. Fiul său, Răzvan, la 27 de ani, are deja 52 de selecții și 3 goluri pentru prima reprezentativă a României. E om de bază pentru “tricolori”, în mod normal echipa începe cu el la închidere.
Există deja un trio al copiilor la nivel de vârf: Edi Iordănescu – Ianis Hagi – Răzvan Marin. Dar Generația de Aur are și alte promisiuni.
Fiul lui Gică Popescu, Nicolas – născut, ca și Ianis, la Istanbul, unde părinții lor scriau istorie pentru Galatasaray –, are 20 de ani și e mijlocaș ofensv la Farul Constanța. Nu prea prinde prima echipă, dar învață, “se coace”…
Tot la Farul s-a remarcat, cu ani în urmă, Cristian Ganea, fiul lui Ionel Ganea. Era bun, a prins contracte la Athletic Bilbao și Panathinaikos Atena, a jucat mai mult la Aris Salonic… Acum, la 31 de ani, e tras pe linie moartă la FCSB. Dar rămâne și el un copil al Generației de Aur.
Se aud vorbe frumoase despre Iustin Răducan (18 ani), fiul lui Narcis Răducan. Răducan II a debutat deja în prima ligă, pentru Petrolul Ploiești, și joacă în naționala vârstei sale. E atacant, marchează des și spectaculos.
Mircea Lucescu (78 de ani), “căpitanul de la Guadalajara” (CM 1970) și selecționerul care ne-a dus la ultimul Campionat European cu 8 echipe (1984), nu e încadrat la Generația de Aur, dar el însuși e o statuie de aur, prin cariera sa – vorba scriitorului – “mai lungă decât veacul”. Răzvan Lucescu (54 de ani, fost portar de prima ligă) îi duce moștenirea mai departe, completând primul tandem tată-fiu la cârma echipei naționale. Înainte de Iordănescu I – Iordănescu II au existat Lucescu I – Lucescu II.
Fotbalul românesc a mai produs un Lupescu II (Ionuț Lupescu, fiul lui Nicolae Lupescu, ambii oameni de bază la națională), un Necula II (Cătălin Necula, fiul celebrului portar Răducan Necula, zis Rică Răducanu, cel care a apărat în fața Braziliei lui Pele la Copa del Mundo 1970), un Prepeliță II (Andrei, fiul lui Constantin), dar astfel de “dinastii” n-au fost prea multe. Niciodată la fel de consistente ca în prezent, când vorbim de copiii Generației de Aur.
Până și Răzvan Burleanu (39 de ani), președintele Federației Române de Fotbal, e fiul unui fotbalist de prima ligă – Gheorghe Burleanu, fost atacant la FCM Bacău.
Există “dinastii” fotbalistice și pe afară, dar nu o generație atât de consistentă ca în România.
Italia îl are pe Federico Chiesa (26 de ani), om de bază la Juventus, cu un rol important și la echipa națională. El este fiul lui Enrico Chiesa (52 de ani), unul dintre marii atacanți ai generației sale, cu 138 de goluri în Serie A și 7 pentru Italia (în 17 partide).
Tot în Itala a existat un Paolo Maldini (acum, 55 de ani), fiul lui Cesare Maldini (1932-2016) – “dinastia” de la AC Milan. Ambii au câștigat Liga Campionilor cu “diavolul” milanez: Cesare o dată, Paolo de 5 ori. De altfel, Maldini II a fost unul dintre cei mai buni fundași din lume; a participat la trei Campionate Mondiale (finalist în 1994, semifinalist în 1990) și trei Europene (finalist în 2000, semifinalist în 1988).
Danemarca se mândrește cu “dinastia portarilor”: Peter Schmeichel – Kasper Schmeichel. Schmeichel I (acum, 60 de ani) a fost goalkeeper de legendă al lui Manchester United, campion european în 1992. Schmeichel II (37 de ani) a debutat la Manchester City, a câștigat uluitor titlul cu Leicester și mai evoluează încă pentru Anderlecht Bruxelles. Împreună au apărat poarta Danemarcei de 185 de ori (129 + 56).
Dar nici norvegianul Erling Braut Haaland (23 de ani), atacantul-dinamită al lui Manchester City, nu s-a născut din IT-ist sau fierar-betonist. Tatăl său, Alf-Inge Haaland (51 de ani), a jucat 10 ani în Anglia (1993-2003), la Nottingham Forest, Leeds United și Manchester City, și de 34 de ori pentru naționala Norvegiei. De altfel, Haaland II s-a născut într-o maternitate din Leeds.
Marcus Thuram (26 de ani), atacant la Inter Milano și la naționala Franței, este fiul fostului fundaș Lilian Thuram (acum, 51 de ani), campion mondial în 1998, autorul celor două goluri cu care Franța a întors rezultatul în semifinala cu Croația, 2-1 după 0-1.
Olandezul Daley Blind (33 de ani) scrie o poveste frumoasă la Girona, după ce a făcut istorie la Ajax Amsterdam și Manchester United și a trecut pasager pe la Bayern München. Tatăl său, Danny Blind (62 de ani), a fost o legendă la Ajax, pentru care a jucat 13 ani (1986-1999), și are 42 de meciuri în naționala Olandei.
Să rămânem un pic la olandezi: Justin Kluivert (24 de ani), fiul lui Patrick Kluivert (47 de ani), joacă în Anglia, la Bournemouth. Tatăl său a fost mai bun, a marcat inclusiv golul cu care Ajax a câștigat ultima sa finală de Liga Campionilor, 1-0 cu AC Milan în 1995. Kluivert I a fost mulți ani selecționerul Curaçao, stat micuț din Caraibe, iar acum e antrenor la Adana Demirspor (locul 4 în Turcia, după tripleta Fenerbahce – Galatasaray – Beșiktaș), cu care în vară a eliminat pe CFR Cluj în turul 2 preliminar al Conference League.
Argentina se laudă cu “dinastia Simeone”: tatăl, Diego (53 de ani), face istorie la Atletico Madrid, unde antrenează de 12 ani. El a fost și un fotbalist de clasă, cu 106 meciuri și 11 goluri pentru Argentina (1988-2002), participant la trei Campionate Mondiale (1994, 1998, 2002). Fiii săi au traiectorii diferite: Giovanni Simeone (28 de ani) s-a remarcat la Verona și joacă la Napoli, iar Giuliano Simeone (20 de ani) a fost debutat de tatăl său la Atletico Madrid, a jucat titular la Zaragoza și acum face tușa la Alaves.
Jordi Cruyff (acum, 49 de ani) a fost singurul pariu necâștigător al celebrului său tată, Johan Cruyff (1947-2016). Jordi a fost forțat ca titular la Barcelona, unde “nu era din același film”. A ajuns, nu se știe cum, și la Manchester United, dar nivelul său nu era nici de Wolverhampton. Cruyff II e globe-trotter, antrenează prin China, Israel, Cipru – pe unde apare un contract interesant.
Până și marele Pelé (1940-2022), singurul triplu campion mondial (1958, 1962, 1970), care a avut 7 copii din 5 căsnicii, a vrut să-l facă fotbalist pe cel mai mare dintre băieții săi. Edinho a jucat ca portar în prima ligă braziliană, dar a fost mai mult rezervă. A eșuat total în traficul de droguri, care i-a adus inițial 33 de ani de închisoare, pedeapsă redusă ulterior la 12 ani și 10 luni.
Rivaldo (51 de ani), campion mondial în 2002 și vicecampion în 1998, e tatăl lui Rivaldinho (28 de ani), care joacă la Farul Constanța și tocmai a dat două goluri în deplasarea de la Voluntari.

Vă salut! Eu sunt Grigore Cartianu, un „tânăr jurnalist” trecut de 55 de ani. Activez în presă din 1991, când eram student. Am debutat la revista nr. 1 a vremii, Expres Magazin. Am lucrat apoi la Evenimentul zilei, Sportul românesc, Prosport, Jurnalul Național, din nou Evenimentul zilei, apoi Adevărul și România liberă.
Am trecut prin toate etapele devenirii unui gazetar: reporter (Expres Magazin), reporter special (Sportul românesc), șef departament (Evenimentul zilei, Prosport), redactor-șef adjunct (Jurnalul Național), prim redactor-șef adjunct (Evenimentul zilei), redactor-șef (Jurnalul Național, Adevărul), publicist comentator (România liberă).
Am participat la lansarea a două cotidiane de top: Evenimentul zilei (1992) și Prosport (1997).
În 2018 am lansat propria publicație: Ziaristii.com, la care sunt redactor, editor, redactor-șef, director, manager și femeie de serviciu.
Am făcut 10 ani presă sportivă (1992-2002), iar această pasiune am cultivat-o și la ziarele generaliste.
Am o pagină de Facebook foarte activă, cu 145.000 de followers.
Am publicat 10 cărți, într-un tiraj total de peste 400.000 de exemplare. Două dintre ele au tematică sportivă: „Hora de la miezul nopții” – odiseea World Cup 1994 (lansată în 1995) și „Hagi” (2000) – ajunsă deja la ediția a 5-a. Câteva cărți mi-au fost traduse și publicate și în alte țări, de la Italia la Brazilia.
Am fost acreditat la Campionate Mondiale (1998, 2006) și Europene (1996, 2000) de fotbal.
Am realizat mii de emisiuni TV, am participat ca invitat la alte mii.
Am scris scenariul unui film care a câștigat concursul CNC la secțiunea documentar: „Moartea Ceaușeștilor. Trei zile până la Crăciun”.
Sporturile favorite: fotbal, tenis, înot.
Scriitorii favoriți: Gabriel Garcia Marquez, George Orwell, Umberto Eco, Liviu Rebreanu, Marin Preda, Ioan Luca Caragiale. Plus Ioan Chirilă!