Zilele trecute, la mall, am văzut copilași de 5-6 ani, în magazinul de echipament sportiv, având tricouri inscripționate cu siglele de la Real Madrid și FC Barcelona. Am încercat să-mi amintesc când am văzut ultima oară niște copii îmbrăcați în tricourile unor echipe românești în altă parte decât pe un stadion. N-am reușit. Poate nu merg eu pe unde trebuie, dar să știți că pe stradă, în curtea școlii ori la mall nu prea întâlnești.
Stop! Opriți-vă! N-am de gând să țin un discurs lacrimogen și patriotard. Mai jos va fi vorba despre altceva.
În urmă cu vreun deceniu am avut o discuție interesantă cu regretatul Mircea Pascu, fostul secretar general și, apoi, președinte al FRF în 1990. Un tip foarte bine pregătit, cu multă informație de calitate despre trecutul fotbalului, dar și foarte bine ancorat în realitățile momentului.
Pascu a făcut, la un moment dat, remarca interesantă că fotbalul mondial a intrat într-o nouă eră. L-am întrebat despre ce e vorba. Mi-a răspuns că se face trecerea de la statu industria de spectacol spre cea de pariuri. N-am fost și nu sunt încă întru totul de acord cu el, dar am fost curios să văd cum clasifica el epocile pe care le-a străbătut fotbalul. Mi-a spus că a fost era începuturilor, adică romantică, apoi era fotbalului amator, evoluția spre era fotbalului profesionist transformat, prin anii ’90, în industria de spectacol. De curând, observa Mircea Pascu, a început trecerea spre industria de pariuri.
Cred că a greșit într-o anumită măsură și că această ultimă eră am putea s-o numim era fotbalului corporatist.
O mână de cluburi aspiră tot mai mult din cota de piață a fotbalului mondial. Zeci de mii de alte grupări din întreaga lume, se luptă pentru câteva resturi
Pe urmele economiei, această industrie a sportului cu balonul rotund are toate caracteristicile globalizării.
Tendința este ca vreo câteva cluburi – nu multe, maximum 20, să spunem, dacă suntem generoși – să concentreze tot mai mult bogăția, valorile, atenția publicului. Indiferent de forma lor de organizare – fie că sunt societăți pe acțiuni, deținute de șeici, miliardari excentrici ori de socios -, acestea sunt Corporațiile.
Restul, celelalte zeci de mii de cluburi din Europa și sute de mii de cluburi din întreaga lume, sunt plevușca.
Veți spune, poate, că nu e chiar așa și că există destule alte grupări puternice în afara celor vreo 15-20 care se învârt anual prin fazele superioare ale Ligii Campionilor și în lupta pentru titlu a marilor campionate.
Dar nu despre asta vorbim, ci despre un trend pe care, deoarece suntem contemporani cu el și prea apropiați de evenimente, nu-l sesizăm.
Și ne întoarcem la copii, pentru că ei sunt turnesolul de care avem nevoie. Câți băieței ați văzut purtând tricouri cu Cagliari? Ori cu Crystal Palace? Sau cu Getafe, Maritimo Funchal, Metz, Hoffenheim? Niciunul? Nici eu! Și nici n-o să vedem!
Dar să mergem mult mai aproape. An de an, în România avem un campionat. Au reapărut echipe cu o anumită tradiție și istorie, în Superliga României joacă Oțelul, Petrolul, Farul, UTA – și am numit doar cluburile care au în palmares cel puțin un titlu. Într-un oraș de provincie precum Galați ori Ploiești, te-ai aștepta ca existența unei echipe cu o lungă tradiție să creeze o emulație în comunitate. Oriunde te-ai duce, șansele să întâlnești un școlar care să țină cu echipa locală sunt mai mici decât acelea de a întâlni un „fan Messi“. Care, bineînțeles, nu l-a văzut pe Messi cel adevărat decât la televizor.
Iluzia diversității. Ai impresia că poți alege, dar în final ajungi la aceleași corporații fotbalistice
Discuția e prea amplă pentru a analiza de ce stau lucrurile așa. În România, brandurile fotbalistice sunt unde sunt în primul rând din cauza conducătorilor de cluburi. Ei înșiși trăiesc încă în secolul trecut, nu înțeleg businessul pe care-l fac, habar n-au de promovare pe social media, de marketing, nu au inteligența emoțională și socială ca să priceapă că trebuie să-și lege cluburile de comunitatea care le înconjoară.
Dar, dincolo de asta, vorbim despre o drenare, la nivel mondial, a resurselor fotbalului mic către fotbalul mare. Așa cum, în plan economic, se constată că un număr tot mai mic de companii dețin o cotă tot mai mare de piață, tot așa și în fotbal câteva branduri – din ce în ce mai puține – mănâncă tot mai mult din cașcavalul rezervat tuturor.
Marile cluburi europene au azi școli de fotbal în țări africane, prin America Latină și Europa de Est și colaborări cu grupări relativ importante din alte țări, în baza cărora se asigură că, dacă apare vreun supertalent, va ajunge de la o vârstă cât mai fragedă la ele. Real Madrid vinde mai multe tricouri în țări unde n-a ajuns niciodată decât în Spania, unde joacă săptămână de săptămână. E un sistem dezvoltat în timp, ultraprofesionist și foarte eficient.
Și aici, fotbalul ia urma restului economiei. Mergi la supermarket, te duci la raftul cu dulciuri și vezi o multitudine de mărci, cu o puzderie de ambalaje, și ai impresia că e diversitate. Apoi, dacă te uiți mai bine, descoperi că, în realitate, majoritatea sunt produse de numai 2-3 companii, care treptat au cumpărat celelalte branduri. Fotbalul urmează același drum.
Este, așa cum spunea Mircea Pascu, o industrie.
Fanul de canapea produs de industria fotbalului: un voyeurist care-și imaginează că trăiește spectacolul în timp ce se uită la televizor cum alții își susțin echipa din tribune
Au apărut și anomalii pe care eu, personal, le înțeleg cu greu, poate și pentru că sunt prea bătrân pentru era de tip Matrix care se conturează. Mi-e greu să înțeleg cum poți să susții că ești fanul unei echipe la ale cărei meciuri n-ai asistat niciodată pe viu și, foarte probabil, nici n-o vei face până la sfârșitul vieții tale. Să spunem că ești din Arad. Ai posibilitatea să joci într-o echipă locală, de amatori, și să te duci la stadion ca să vezi meciurile jucate de UTA. Un nume uriaș în fotbalul românesc, care cândva a obținut performanțe și a avut jucători excepționali, cărora li s-au făcut și statui. Azi nu e o echipă de top, dar nimic nu se compară cu senzația pe care ți-o dă prezența fizică acolo. Când stadionul e plin, e un vuiet care-ți pătrunde în toate celulele. Când e gol, îi poți auzi pe antrenori și jucători ce-și strigă unii altora: participi la ceva.
Și totuși, te declari mare fan Chelsea ori Juventus. Te zbați să iei tricou și fular inscripționate cu emblema lor, „suferi“ din vârful canapelei, în fața televizorului, când joacă în campionatele Angliei ori Italiei. Îți place să-ți închipui că ești și tu acolo, în tribună, îți imaginezi cum sari în sus la goluri împreună cu spectatorii pe care televiziunea ți-i dă în prim-plan bucurându-se. Dar nu s-a întâmplat asta și, cel mai probabil, nici nu se va întâmpla vreodată. ĂIA pe care-i vezi la televizor își trăiesc cu adevărat viața și fac parte din poveste. Tu ești doar un fel de voyeur. Cam cum e sexul virtual. Te uiți la alții și îți imaginezi că ești tu acolo. Dar nu ești. Nu e nimic adevărat. Sunt false emoții, false sentimente care nu au cum să țină loc de realitate, după cum le descriu psihologii.
Era corpora-triștilor
E de bonton și în presă să pretinzi că ții cu echipe din străinătate. E o formă de ipocrizie, într-un fel, pentru că astfel jurnaliștii care scriu despre sport cred că astfel scapă de suspiciunile fanilor. E o modă, acum, să spui că ții cu Liverpool. Sigur, sunt doi-trei jurnaliști care, cumva, au ajuns vreodată la meciurile „cormoranilor“ – de obicei, cu acreditare, atunci când Liverpool a întâlnit echipe din România. Dar, per total, să te declari „fan Liverpool până la moarte“, când tu ai văzut pe viu doar 2-3 meciuri ale acestei echipe, e destul de caraghios.
În prima etapă din Superliga României pe 2024, la meciul liderului detașat – echipa cu care pretind că țin cei mai mulți români – au fost 6.000 de spectatori. 6.000 pe un stadion de 54.000. Dezolant. Dar asta nu-i nimic. Stați să vedeți ce-a fost la FC Voluntari – Oțelul: 210 privitori, din care 61 – veniți cu trenul de la Galați. Aproape că nici nu știi de ce se mai chinuie oamenii ăștia, să se antreneze, să transpire și să înghețe 90 de minute pe teren. Pentru cine? Pentru ce? E greu de spus. Oricum, e clar că marfa lor, spectacolul pe care-l produc, nu e vandabil. Audiența e în altă parte.
Cum va arăta fotbalul peste 20 de ani? E imposibil de prezis. Deocamdată, trăim era corpora-triștilor. Marile cluburi, transformate în corporații de fotbal, generează o supraproducție de bani, spectacol, interes și pustiesc totul în jur. Peisajul fotbalului mondial seamănă cu cel din jurul turnurilor lui Saruman și Sauron, ca în „Stăpânul inelelor“. Cât vezi cu ochii, giganții fotbalului sunt înconjurați de un deșert. Nu doar fotbalul intern din România e așa, deșertificat. La fel arată toată Europa de Est. Treptat, și brandurile locale din marile campionate devin tot mai insignifiante. Despre Africa, Asia, America Centrală nici nu mai are rost să vorbim.
Zorii noii industrii. Nu mai e nevoie nici măcar să te uiți la meciuri. Copiii care „țin“ cu Real Madrid din jocurile video, în locul echipei reale
Între timp, suntem într-o nouă fază. Copiii și adolescenții nici măcar nu mai fac efortul să urmărească la televizor meciurile echipelor pe care, dacă-i întrebi, spun că le simpatizează. Pur și simplu joacă ei înșiși pe consolă un FC 24. Ei cu „acel“ Real Madrid ori PSG din jocul video țin, nu cu cele care joacă de-adevărat pe Santiago Bernabeu ori Parc des Princes. Și sigur că aproape nimeni nu vrea „să joace“ cu Ludogoreț, Universitatea Craiova, Partizan Belgrad ori Sparta Praga. De ce-ar face-o?
Poate că, de fapt, acesta și este viitorul. Niște cluburi virtuale, cu fotbaliști virtuali și meciuri virtuale, pe care crainici care zic că „țin cu Arsenal“ ori „țin cu Bayern“ le vor comenta cu patimă. Iar jurnaliștii se vor agita să obțină informații. Cine se mai transferă? Când se schimbă antrenorul? Ce accidentați sunt înaintea etapei viitoare? Ce-a mai declarat patronul?
Avantajul ar fi că totul s-ar face din vârful patului. N-ar mai transpira nimeni pe teren și am putea cu toții „să trăim“ marile meciuri fără oboseala de a ne mai duce până la stadion.
Și asta poate fi o industrie. Chiar mai profitabilă decât cea actuală. Totul, la un clic distanță.
