Prieteni, haideți să nu ne păcălim singuri. S-ar putea ca, de fapt, remiza cu Belarus să ne fi făcut un mare bine, chiar dacă azi nu ne dăm seama. Și suntem frustrați că, uite, domnule, eram la un pas de calificare și iar ratăm ca tăntălăii.
Ce vrem, de fapt? Să mergem la Euro 2024 și să le arătăm tuturor în ce hal am ajuns? Să confirmăm proverbul cu prostul care nu e prost destul până nu e și fudul?
Uitați-vă la ce tocmai a pățit naționala de rugby, calificată nemeritat la Mondiale: 8-82 cu Italia, 0-76 cu Africa de Sud, 0-84 cu Scoția, 24-45 cu Tonga, ultimul loc în grupă, râșii râșilor, 287 de puncte încasate, un blazon construit cu muncă multă în aproape 100 de ani făcut praf. Dar mai țineți minte? Când s-au obținut așa cum s-au obținut (prin descalificarea Spaniei) biletele la turneul final, toată lumea aplauda…
Haideți să nu ne facem iluzii. Acum 8 ani, ultima oară când naționala de fotbal a României a fost la un turneu final, am terminat grupa de la Euro 2016 pe ultimul loc, bătuți de Albania. Deși îi aveam în echipă pe Tătărușanu, Săpunaru, Chiricheș, Raț, Pintilii, Keșeru. Nu erau niște staruri, dar față de ce avem acum erau zeii fotbalului. De atunci, multe lucruri s-au schimbat. În rău.
O calificare la Euro 2024 ar fi, pentru fotbalul românesc și toți suporterii lui, cea mai mare păcăleală. O înșelătorie. Ne-am amăgi, exact cum am făcut în primăvara lui 2022 cu echipa de rugby, că încă mai contăm. De fapt, în sufletul nostru știm bine că nu-i așa. Am văzut asta și joi, când n-am fost în stare să batem probabil cea mai slabă echipă a Belarusului din toate timpurile.
„Mai repede, mai repede!”, s-a tot auzit de pe banca României, pe tot parcursul meciului. Dar cu cine să joci mai repede, frate? Că avem jucători cu trei viteze: încet, foarte încet și pe loc. Unde să te duci cu ăștia? Ce să faci cu ei? Ni i-au tot lăudat pe Drăgușin, că e titular la Genoa, pe Rațiu, că joacă la Vallecano, pe Man, că e la Parma, pe Drăguș, că a dat goluri la Gaziantep. În Turcia, domnule, nu oriunde! S-a așteptat ceva, o sclipire, de la Alibec și Stanciu. Ce-au jucat, ce s-a întâmplat, a văzut toată lumea. Gândiți-vă că făceau Drăgușin și Rațiu gafele alea, în primele 30 de minute, cu Spania ori Portugalia. Păi, începeam meciul direct de la 0-3!
Ce să căutăm la Euro? Să ne mănânce cu fulgi cu tot Albania ori Norvegia, țări care împreună au un sfert din populația României? Să fim serioși! Tricolorii au avut până de curând un bazon construit cu greu, generație după generație. Nu eram noi chiar de prim-plan, dar toată lumea știa că suntem greu de bătut. Și mereu propuneam ceva. România onora masa, nu venea la banchet cu mâna goală. Mai un Dumitrache, mai un Hagi, mai un Adi Ilie, mai un Mutu. Nu te plictiseai. Azi ne-am duce cu, scuzați expresia, mâna-n fund, ca mitocanii.
Zeii somnului. Așa ar trebui încoronați tricolorii azi, după 90 de minute de nimic cu Belarus. Care, de fapt, vin după alte și alte 90 de minute de nimic, pentru că toată campania a fost un chin și-un vai. Avem o echipă lungă cât o zi de post, cu jucători moi și lenți, fără idei, inspirație și ruperi de ritm. Bagajul de cunoștințe fotbalistice le încape într-o poșetuță. Așa, micuță. Șic, de firmă, cât să intre cheia de la Ferrari, o pasă cu călcâiul, penseta, un tatuaj cool, pachetul de șervețele și o oglinjoară. Știți voi, pentru freză.
