Nu știu ce ați simți voi, dar mie mi-au dat lacrimile la un meci al naționalei după mulți ani. Mult prea mulți. Am plâns în 1998, după eliminarea de la mondialul francez, dar și după jocul cu Italia de la Euro 2000, meciul care mi l-a luat pe Hagi de la națională. În seara asta, nu mi-au mai dat lacrimile de tristețe, ci de emoție. Când i-am văzut pe băieții ăștia cum cântau imnul, când l-am văzut pe Dragușin cu ochii închiși cântând cu atâta patos, pe Burcă plângând și pe Stanciu ștergându-și ochii înainte să schimbe fanionul cu căpitanul elvețienilor, mi-am dat seama că echipa asta are viitor. Pentru că are emoție, pentru că e o familie. Pentru că are un selecționer care a crezut în oamenii lui. Pentru că 50 000 de oameni au venit să le spună MULȚUMIM acestor băieți care ne-au făcut să ne bucurăm din nou de naționala României.
L-am criticat pe Iordănescu că e fricos. De nenumărate ori. Pentru că știu cât de „nebun” este după meseria asta, cât suflet pune și cât fotbal cunoaște. Și pentru că știu că e „piesă” de antrenor și poate din acest motiv nu înțelegeam teama. Nu era teamă, nici frică. Ci doar a avut răbdare să creeze o echipă. Iar în prima repriză a meciului cu Elveția a fost chiar „arogant”. A trimis în teren echipa a doua, contra favoritei grupei. De neimaginat în urmă cu un an, așa-i? A vrut să ne liniștească pe toți, să știm, într-un final că ai lui sunt buni și că ordinea pe care a adus-o la națională e mai presus ca talentele și fițele unora. Și d-aia mergem la Euro, pentru că naționala are antrenor. Nu pentru că au făcut unii proiecte. Și pentru că există Hagi. El chiar are un proiect!
Sigur, sunt multe de pus la punct, sigur, ne trebuie fundaș stânga, sigur, ne trebuie un atacant în formă, dar important e că România B nu s-a speriat de vedetele Elveției. O repriză întreagă le-am lăsat posesia. Am făcut din nou ce știm mai bine. Să-i lăsăm pe ei să ne domine și noi să fim prieteni buni cu contraatacul. Doar Bancu ne-a făcut să trăim periculos. A fost bulevard pe partea lui în prima repriză. Dar mai are 3 băieți în jurul lui care-i țin spatele. Că așa e într-o familie. Și-a revenit prin minutul 75: i-a tras covorul de sub picioare unui elvețian și l-a scăpat pe Moldovan de un gol.
Repriza a doua a fost de basm. Iar golul lui Alibec a fost finalul fericit al unei povești. Nu mai contează nici cele trei mari ocazii ale celorlalți, nu mai contează nici că italianul cu fluierul a cam tras cu ei, nu mai contează nici înjurăturile și criticile de care au avut parte oamenii selecționerului. Ne-au dat o lecție pe care mulți dintre noi o să o ținem minte o viață. O echipă pe care am îngropat-o înainte de a se naște e capabilă să scoată iar milioane de români pe stradă. Nu vor fi „notti magiche” ca la mondialul italian, nici „magical nights” de la Pasadena. Dar pot fi „magische Nächte”. Pentru că fiecare minune trebuie să înceapă de undeva.
V-ați fi gândit pe 25 martie că, la final, clasamentul Gruoei I va arăta așa? A îndrăznit să creadă cineva asta? Și că, mai ales, suntem singurii din grupă ce nu am pierdut niciun meci? Sau că, la final de campanie vom avea cinci puncte mai mult decât Elveția aia fioroasă de care numai Iordănescu nu s-a temut? Mie nici prin cap nu mi-a trecut și fără nicio ironie nu trebuie să-i mulțumim doar lui Iordănescu. Eu i-aș mulțumi și lui „nea Gigi” pentru că nu a mai suportat să aibă ANTRENOR la eterna vice-campioană. Și uite așa, într-o seară rece, ploioasă, de noiembrie, am învățat să ne bucurăm din nou. Timid, dar promitem să învățăm până la vară. Și mai am o singură dorință. Eu aș vrea în grupă cu Germania. Încep să cred că e momentul ca Hagi și ai lui să-și ia o revanșă. Știu ei mai bine despre ce e vorba.
