În mitul peșterii, al lui Platon, e vorba de niște oameni legați cu niște lanțuri într-o peșteră și în spatele cărora arde un foc. Oamenii nu văd lumina soarelui și pot privi doar la umbrele pe care niște obiecte plimbate prin fața focului le proiectează pe un perete din fața lor. Prizonierii, care n-au văzut niciodată soarele și lumea reală, își închipuie că umbrele respective reprezintă realitatea.
Fotbalul românesc trăiește într-o astfel de peșteră și, uitându-ne la umbrele care-l populează, de multe ori suntem tentați să credem că ele reprezintă realitatea. Din când în când se întâmplă însă câte o coincidență, precum meciul generației de aur jucat sâmbătă și cel de baraj pentru cupele europene jucat duminică, și atunci ne dăm seama că trăim într-o iluzie – aceea de a crede că în România se joacă fotbal.
Despre ce este vorba: cine a urmărit cele două partide disputate la 24 de ore distanță înțelege.
Lecția de fotbal: cum lovesc mingea și gândesc jocul niște „bătrânei“ de 55-60 de ani versus niște tineri de 25-30
Fotbaliștii prezenți sâmbătă pe Arena Națională au azi 55-60 de ani. De la momentul lor de glorie au trecut deja 30 de ani! Și totuși, felul în care lovesc mingea, în care gândesc pe teren, viziunea pe care o au asupra jocului au rămas nealterate. Dacă o baghetă magică i-ar atinge și i-ar întoarce la 25-30 de ani, fotbalul lor ar fi la fel de încântător ca în 1994. Fără absolut niciun fel de problemă, echipa asta ar fi capabilă azi să repete performanțele de acum trei decenii. În ciuda tuturor teoriilor despre cum s-a schimbat fotbalul, până la urmă acesta rămâne un joc unde contează omul și mai puțin tehnologia.
În seara următoare am putut să vedem o partidă de alt tip, barajul CSU Craiova – U Cluj, pentru calificarea în cupele europene.
Regulamentele socialistoide ale birocraților de la FRF au inventat această aberație inadmisibilă în sport, de a permite codașilor să lupte într-un singur meci pentru marele premiu – o distrugere a meritocrației care înseamnă, de fapt, proasta înțelegere a egalității de șanse.
O întâmplare absolut fericită a făcut ca de data asta U Cluj, echipa care a terminat sezonul pe locul 10, să fie chiar peste echipa de pe locul 3, CSU Craiova. A rezultat un meci mult peste nivelul Superligii, de-a dreptul dramatic în finalul său, când ambele formații au înscris după minutul 120 și apoi totul s-a decis la penalty-uri de departajare. Craiova a câștigat, dar asta are mai puțină importanță pentru mesajul acestui text.
Umbrele de pe pereții fotbalului românesc
Duminică seară, în Bănie, am văzut câțiva jucători de vârf ai campionatului nostru. Despre Mitriță spun unii că ar fi cel mai bun fotbalist din Superligă (site-ul de profil Sofascore.ro îl dă pe locul doi în topul mediei notelor, după Florinel Coman). Pe teren au mai fost și alți jucători importanți din fotbalul românesc de azi – portarul Laurențiu Popescu, fundașul Bancu, mijlocașul central Mateiu, atacantul Andrei Ivan de la Craiova, mijlocașii Chipciu și Nistor (dar și surprizele Oancea și Chinteș) la Cluj.
Ei bine, ce poate sări în ochi oricui cât de cât familiarizat cu fotbalul e diferența de clasă între fotbaliștii intrați sâmbătă pe Arena Națională și jucătorii de duminică, pe „Ion Oblemenco“. Alt calibru. Sigur că primilor, ajunși la 60 de ani, le-a dispărut viteza. Dar acesta este singurul atu pe care cei din urmă îl pot invoca.
Aceste două meciuri au fost bune să ne facă să înțelegem că umbrele de pe pereții fotbalului nostru actual nu reflectă realitatea. În ultimele luni, îmbătați de dramatismul unor meciuri de campionat și de calificarea României la Euro pentru prima oară după 2016, am fost tentați să supralicităm această generație. Să o înzestrăm cu calități pe care nu le are.
Mitriță va prinde, probabil, lotul de Europene, deși a fost mult mai slab decât Chipciu și Nistor, primul ajuns la 35 de ani, cel din urmă – chiar la 36. Cei doi veterani clujeni au fost de departe cei mai buni de pe teren în prelungiri. Și asta spune ceva despre calitatea noii generații produse în „laboratoarele“ fotbalului românesc.
Ce urmează? Nimic nou: speranțe, apoi încă o campanie catastrofală în cupele europene. Și un turneu final al Europenelor în care toată lumea investește mai mut decât face
Ar trebui să tragem niște concluzii în această vară, dar e foarte puțin probabil ca măcar cineva la FRF, LPF ori cluburi să facă asta. Pur și simplu n-are cine.
Există toate semnele posibile că vom avea iar o campanie dezastruoasă în cupele europene. Mergem cu FC FCSB în preliminariile Ligii Campionilor, cu divizionara secundă Corvinul Hunedoara în preliminariile Ligii Europa și cu CFR Cluj și CSU Craiova în preliminariile Conference League.
România e azi pe locul 26 în clasamentul coeficienților UEFA. Ne depășesc Ungaria, Cipru, Israel, Norvegia, Ucraina (!!!), Serbia, Scoția – unele țări au un sfert sau nici atât din populația noastră. Iar la toamnă vom fi și mai jos. Suntem deja sub nivelul mării și nimic nu pare că poate să ne oprească pe acest tobogan.
În doar câteva săptămâni urmează Europenele. O calificare îndelung așteptată. Toată lumea are motive de entuziasm – suporterii își văd iar naționala la turneul final, jucătorii ating piscul carierei lor, birocrații de la FRF își burdușesc conturile personale. Se încearcă reproducerea unei efuziuni prin transferul de imagine și amintiri de la performanțele generației de aur. Asta poate face bine la comerț, dar creează și așteptări nerealiste.
Și iar ne întoarcem la umbrele din fotbalul nostru. Ar trebui să ne amintim de vorbele lui Emeric Ienei: „Nu-ți face iluzii ca să n-ai deziluzii“. Se umflă acum pânzele, se ridică ștacheta, oamenii sunt liberi să viseze că ne vom califica în optimi sau sferturi de finală.
Visul nu ni-l poate lua nimeni. Dar, ca să nu cădem de foarte sus, ar trebui să ne reamintim diferența de clasă între „moșii“ de 60 de ani și tinerii de 25 care s-au dat în spectacol sâmbătă și duminică. Mai degrabă, ar fi mai bine să avem așteptări mai mici de la Europenele care urmează. Și să ne bucurăm de fiecare punct, dacă va fi să câștigăm vreunul. Pentru că fotbalul real de azi se joacă altfel decât ne autoamăgim uitându-ne la umbrele de pe pereții noștri.
