Îmi e imposibil să pricep atacul mizerabil al lui Alin Stoica. Pur și simplu nu pot să-l înțeleg. Ăsta e motivul pentru care două zile am tot stat și m-am gândit dacă merită sau nu vreun răspuns, cel puțin din partea noastră a ălora ce poate nu contăm, dar care am trăit cu naționala aia minunată. „Prin America au câștigat vreo două meciuri cu noroc și trăiesc și astăzi din ele!” a cugetat fiul uriașului căpitan al Stelei. Că asta înseamnă Alin Stoica. Pentru mine, cel puțin!
Să-mi fie cu iertare, dar eu, cel care a trăit minunatele seri din ‚94, pe Alin Stoica nu-l pot așeza pe picior de egalitate nici măcar cu Marian Ivan. Așa-i că ați uitat că Ivan a fost la mondiale? Și eu . N-am zis nimic vreme de două zile pentru că am sperat că fiul lui Tudorel Stoica va reveni cu un telefon la sport.ro si ii va anunța că n-a vrut să spună asta, că era prea dimineață și nu se trezise sau măcar celebrul „vorbele mele au fost interpretate greșit. Ceva, orice, numai să retracteze uriașa tâmpenie pe care a debitat-o. Și tot nu pricep: a crescut în Ghencea, cu Hagi, Belodedici, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu și mai ales cu Puiu Iordănescu. Să te apuci să arunci cu vorbe grele într-o echipă a României care a fost pe locul cinci în lume și probabil singura care ar fi avut șansa uriașă de a juca o semifinală de mondial cu Brazilia…
Singurul care a încercat un răspuns, mai mult decât elegant pentru fiul celui care ar fi trebuit să fie căpitanul de la Sevilla, a fost Basarab Panduru. Elegant i-a explicat doar că ei au cam fost pe locul cinci în lume. Atât. În 2001, Alin Stoica era cel mai bun tânăr fotbalist din prima ligă belgiană. A jucat șase ani acolo, poate la cel mai înalt nivel. Din 2001 naționala României l-a tot așteptat să-i ia locul lui Hagi, să devină liderul unei generații care să ne scoată din nou în stradă. Și l-am tot așteptat. De la debutul din martie 1998 contra Israelului, Alin Stoica a mai jucat de 12 ori pentru România. Fără nicio performanță, fără niciun gol. Și în mod sigur nu a fost niciodată pe locul 5 în lume. La nimic. Nici măcar la „ar fi putut fi fotbalist”.
România l-a așteptat ani de zile să fie omul de care aveam nevoie, omul care să facă diferența dar n-a fost să mie. De ieri, România îl așteaptă din nou. De data asta să facă altă diferență: să aibă curajul să-și ceară scuze pentru că vorbește în public despre Hagi, Popescu, Răducioiu, Lupescu și toți cei care în vara lui 1994, într-o Românie săracă și lipsită de orice viitor ne-au bucurat și ne-au dat speranță.
