Este, cumva, profund nedreaptă față de acești jucători și antrenori lipsa de entuziasm cu care a fost întâmpinată în România calificarea en-fanfare la Euro 2024. Naționala tricoloră și-a asigurat biletele pentru turneul din Germania cu o etapă înaintea finalului preliminariilor, are printre cele mai puține goluri primite dintre toate participantele la calificări și este neînvinsă. Ce și-ar putea dori mai mult microbiștii?
Cu toate acestea, după 2-1 cu Israelul de sâmbătă seara n-a fost nicio explozie de bucurie. Nici pe rețelele de socializare și, cu atât mai puțin, în stradă. N-a mai ieșit nimeni să strige din balcon, nu s-au mai spart sticle, nu s-a cântat la Universitate. Tăcere.
E foarte greu să nu observi că și titlurile bombastice și editorialele din publicațiile de profil sunt scremute. Parcă oamenii ar fi primit ordin să se bucure și au făcut-o „că trebuie”, dar cu un entuziasm fake.
De ce această lipsă de pasiune? Poate că Edi Iordănescu, Ianis Hagi, George Pușcaș, Horațiu Moldovan și Răzvan Marin visau la momentul ăsta de glorie încă din copilărie. Ei calificându-se la turnee finale în uralele unui stadion dezlănțuit, noii eroi călcându-le pe urme lui Gică Hagi, Gică Popescu, Dan Petrescu, Dorinel Munteanu. Să li se scandeze numele, să-și scrie puștii numele lor cu pixul pe tricouri, să fie vânați de admiratori și presă.
În loc de asta, România e aproape indiferentă. A existat, fără îndoială, o satisfacție după calificare, dar cam atât. Nu se fac talk-show-uri, nu există intervenții în direct, nu transmite nimeni din fața cantonamentului, conferințele de presă nu se țin în săli arhipline.
Putem vorbi de o apatie, iar explicațiile sunt multe.
Poate cea mai importantă dintre ele este aceea că, în subconștient, fiecare microbist știe ce ascunde clasamentul. Ne-am calificat pe merit și clar, dar dintr-o grupă slăbuță, după ce am avut noroc uneori, și – mai ales – fără să impresionăm măcar un minut din cele 810 jucate până azi. România e o echipă organizată, muncitoare, care știe ce vrea, dar fără staruri. N-avem azi nicio vedetă care să aprindă imaginația. Suntem noi printre mulți alții, pierduți în pluton. Mergem cu tot poporul la Euro, acolo unde se duc și Turcia, Albania, Slovenia ori Kazahstan, Ungaria, Austria, Slovacia, Scoția. Nu sunt așteptări de la turneul final și probabil că fiecare suporter își spune, în sinea lui, că ar fi bine să nu picăm iar cu Albania, ca la Euro 2016, să evităm riscul de a ne face iar de râs.
O altă explicație este că România de azi nu mai este România anilor 1990 și nici măcar cea a anului 2016. În comunism și imediat după, românii erau incredibil de săraci, iar sursele de divertisment și bucuriile la care aveau acces erau foarte puține. O calificare la Europene ori la Mondiale erau supapa de defulare pentru toate frustrările, complexele de inferioritate și necazurile. Azi, lucrurile sunt radical schimbate. Tinerii își petrec timpul prin malluri, au propriile lor cariere de antrenori și jucători în realitatea virtuală a jocurilor video și sunt înfocați suporteri de canapea ai unor echipe aflate la mii de kilometri depărtare. Naționala de fotbal este doar una dintre multele surse de divertisment.
Un motiv mai subtil despre care, personal, am scris în repetate rânduri la vremea respectivă, îl reprezintă grava fractură produsă după 2010 în fotbalul românesc, atunci când au dispărut cam toate echipele de tradiție. A fost un fel de apocalipsă a acestui sport din țara noastră, orașe mari și mici au rămas o perioadă fără fotbal. Clone ale acestor cluburi au fost fabricate cam de prin 2015, toate au luat-o de jos, din liga a patra sau a cincea, dar a durat câțiva ani până când unele dintre ele au reușit să revină în Liga 1 (altele, multe, încă sunt în ligile inferioare), însă între timp se născuse o nouă generație de români care nu cunoșteau obiceiul de a merge la stadion, de a avea mândria unei echipe locale. S-a produs o ruptură, oamenii și-au reorientat pasiunea către alte direcții, mai ales că nici echipele reinventate nu sunt, în general, vreo sursă de satisfacții deosebite, cu jucători foarte slabi și conducere numită politic, fără nicio preocupare de a-și apropia publicul.
Nu în ultimul rând, actuala conducere a FRF poartă o vină importantă. Fotbalul românesc duce cu greu în cârcă această garnitură de lideri care-l manipulează după exact aceleași principii și cu aceleași metode folosite de politicieni în viața publică. Scârba electoratului român, campion european la absenteism cu ocazia alegerilor politice, se regăsește în sila suporterilor din fotbal față de Burleanu și oamenii săi. Niște oameni percepuți de microbiști drept exact ceea ce sunt: personaje străine de acest sport, oportuniști care nu înțeleg și nici nu sunt interesați să înțeleagă fotbalul. Din acest punct de vedere, pentru România, decizia FIFA și UEFA de a finanța cu milioane de euro anual federațiile care le compun a fost o tragedie. Aceste rente încasate fără niciun efort au atras profitorii. În ultimul deceniu, performanțele naționalelor s-au prăbușit pe măsură ce în conturile FRF au intrat mai mulți bani.
Trăgând linie, s-ar părea că Edi Iordănescu și băieții săi au avut ghinionul să nimerească epoca greșită în care s-au calificat. Totuși, marele lor atu este că pot să schimbe totul la vară. Dacă naționala României va reuși o mare performanță – nu neapărat o calificare în sferturi o semifinală, e de ajuns să facă niște meciuri entuziasmante ori să bată una din marile naționale ale Europei –, lucrurile se pot schimba radical. Suporterii români sunt aici, mai trebuie doar cineva care să-i însuflețească și să-i inspire.
