Echipa națională de fotbal a României e prima în grupa de calificare la Euro!!! Așa-i că nu ați mai citit de mult o asemenea propoziție? Eu sigur nu am mai scris asta de teribil de multă vreme. Și parcă tremurau puțin degetele pe tastatură . Nu de alta, dar pe vremea mașinilor de scris, era frază standard. Că nu s-a pus nicio secundă problema scorului în meciul cu Andorra, o știam aproape toți. Mă rog, mai puțin Răzvan Marin. N-am înțeles de ce la finalul meciului cu Belarus ne spunea că ne așteaptă un meci greu cu semi-amatorii care în 19 ani de activitate europeană au încasat peste 500 de goluri. Îmi e teamă însă de altceva: asta e atmosfera din vestiarul lui Iordănescu-una de frică, de teamă, de nesiguranță. Cam așa cum arată România în mai toate meciurile. Să nu fiu înțeles greșit: îmi place teribil antrenorul Iordănescu, ce nu-mi place e când antrenorul Iordănescu devine fricosul Iordănescu. Duminică seara le-a nimerit, în sfârșit, pe toate: primul „unșpe”, locurile jucătorilor pe teren și a realizat că echipa lui va fi una aplaudată dacă joacă fotbal. Chiar și împotriva „desculților” din Andorra. N-aș fi vrut să pun ghilimele pentru că fix așa au fost: desculți și grobieni în ale fotbalului. Am facut-o pentru că așa am auzit că e „politically correct”.
Nu mă îmbăt cu apă rece, știu că e o mare minciună rezultatul de astă seară, dar vreau să trăiesc cu speranța că Iordănescu va nimeri, din nou, totul la meciurile care contează cu adevărat: cu Elveția și Israel. Și mai sper ceva: că Hagi pe care l-am văzut azi, va fi la fel și în Noiembrie. Nu de alta, dar mie nu-mi sună deloc rău un european cu Iordănescu pe bancă și Hagi pe teren! Și tare n-aș vrea să-i aud pe alde nea Mihai sau Răzvănel să ne povestească cât de tare e Belarusul, că era să-i bată pe aroganții ăia de Elvețieni, că ce buni suntem noi că i-am dominat. Că nu e deloc așa.
Bucuria mea de duminică seară nu a fost însă altoiala de andorrani la care am asistat. Ci „nebunia” din tribune. Bucuria sinceră a fix 21 273 de puști, vopsiți pe față, de o încântare și o sinceritate teribilă. Într-un contrast evident cu ce trăim noi aștia mari în aceste zile. N-au tăcut o secundă, au bătut în tobe de parcă întregul lor destin ținea de asta, au aprins telefoanele pentru o atmosferă perfectă, dar mai ales ne-au dat o lecție pe care ar trebui să o ținem minte: fotbalul trebuie să fie mereu o bucurie. Mulți dintre ei nu vor avea voce, mâine dimineață când vor merge la școală, dar vor avea povestea. Cea mai frumoasă poveste: România, cu ei în tribune, a trecut pe primul loc! Am trăit-o și eu, acum mulți ani, tot cu Iordănescu pe bancă și Hagi, încântator, pe teren!