Problema „stranierilor“ din fotbalul românesc: prea mulți sau prea slabi? Ce e de făcut

Pornind de la problema crizei de soluții pentru postul de fundaș stânga la echipa națională, selecționerul Edi Iordănescu a ridicat, înaintea amicalului România – Columbia, o problemă care s-a mai dezbătut, de-a lungul timpului: importul de fotbaliști străini. De la un punct încolo, beneficiile încep să se estompeze și, după cum observă și Iordănescu jr., se acumulează dezavantajele.

Dilema privind achiziția de jucători din import a frământat și divizat masiv fotbalul românesc. Federația și Liga au încercat să le reglementeze și mereu, pentru a nu se face nimic, s-a invocat legislația europeană care lasă liberă circulația forței de muncă.

Aflat la Madrid, înaintea amicalului cu Columbia, selecționerul tricolorilor a fost foarte prudent în declarații:

Sunt deschis străinilor care vin în Superligă, dar cred că trebuie să fim mai atenți la calitatea pe care o aduc ei. Sunt și foarte multe experimente, fotbaliști care vin și sunt sub nivelul jucătorilor români tineri. Lucrurile astea mă afectează, sunt foarte realist. Le monitorizăm, le analizăm. Avem discuții cu conducători, cu antrenori, cu patroni. Personal, vorbesc și fac asta constant acolo unde găsesc deschidere. Sunt lucruri pe care nu le poți schimba bătând din palme.

Discuția trebuie purtată fără isterie, realist, eliminând accentele patriotarde și extazul globalizator. Pe fond, veți vedea, ajungem tot la priceperea și la onestitatea celor care administrează fotbalul.

Problema este identificată corect de Edward Iordănescu: nu vorbim despre numărul jucătorilor străini, ci despre valoarea lor. În ultimele două decenii, pe măsură ce „legiunea străină“ a crescut, valoarea medie a celor aduși din străinătate a scăzut. Fără discuție, și valoarea jucătorilor români a înregistrat o scădere masivă, dar spre deosebire de aceștia, multe importuri au fost niște ciurucuri pe care s-au dat mult prea mulți bani, pentru a nu mai vorbi că au ocupat locul „ciurucurilor noastre“.

Ultima etapă: din cele 16 echipe, 9 au avut pe teren cel puțin jumătate dintre jucători din străinătate

Haideți să luăm ultima etapă.
– U Cluj – FC Botoșani 3-0: 8 români, 8 străini la U Cluj / 11 români, 5 străini la FC Botoșani;

– Rapid – Farul 1-2: 8 români, 8 străini la Rapid / 11 români, 5 străini la Farul;

– Oțelul – Poli Iași 1-0: 5 români, 10 străini la Oțelul / 7 români, 8 străini la Poli Iași;

– CFR Cluj – CSU Craiova 1-2: 6 români, 9 străini la CFR / 9 români, 5 străini la CSU Craiova;

– Hermannstadt – Dinamo 3-0: 13 români, 3 străini la Hermannstadt / 5 români, 11 străini la Dinamo;

– FCSB – Sepsi 2-1: 11 români, 5 străini la FCSB / 7 români, 9 străini la Sepsi;

– UTA – FC Voluntari 4-3: 7 români, 9 străini la UTA / 6 români, 8 străini la Voluntari;

– Petrolul – FCU Craiova 1-0: 7 români, 8 străini la Petrolul / 8 români, 7 străini la CSU Craiova.

Deși fotbaliștii străini reprezintă aproape jumătate din numărul celor trimiși pe teren, ei nu domină niciun top în campionatul românesc

Vom evita capcana de a discuta despre valoarea jucătorilor pe baza impresiilor personale. Bineînțeles că toți cei care au făcut sau au aprobat transferurile își vor apăra cu ferocitate opțiunile, chiar cu prețul de a sfida evidențele. Îmi amintesc că, în urmă mai mulți ani, un important antrenor român încerca să mă convingă de valoarea unui bulgar pe care-l adusese la echipă: „E ațos, are vână!“. „Ațosul“ a jucat câteva meciuri absolut penibile – era chiar fundaș stânga, coincidență! –, apoi s-a accidentat și n-a mai prins decât câteva minute până la finalul sezonului. O țeapă. Dar pentru antrenorul care-l adusese fusese vorba de „ghinion“.

Așa că voi opta pentru un „arbitru“ cât mai neutru. În topul notelor date de Sofascore.ro combinând mai multe criterii, pe primul loc în Superliga este Florinel Coman (FCSB), cu o notă medie de 7,85. Urmează colegul său, Darius Olaru, cu media 7,75, iar pe trei este Alexandru Miriță (CSU Craiova), cu 7,60.

În top 10 sunt 3 stranieri: locul 6 – Karlo Muhar (CFR), cu nota 7,39, locul 7 – Panagiotis Tachtsidis (CFR), cu nota 7,38, și locul 9 – Juri Cisotti (Oțelul) – nota 7,36.

 

Dacă mărim puterea microscopului și ne uităm la diverse secțiuni – goluri, pase decisive, goluri din lovituri libere – descoperim că jucătorii aduși de peste hotare nu domină niciun top. Dimpotrivă, de fiecare dată sunt cel mult 2-3 între primii 10. E o situație anormală, care ne arată că avem de-a face, așa cum am mai spus, de multe „ciurucuri“. O umplutură care nu aduce nimic.

Dar, așa cum am văzut mai sus, ei reprezintă – procentual vorbind – mult mai mult decât 30% dintre jucătorii care intră pe teren în Superliga României. În ultima etapă au fost 129 de români și 118 stranieri. 52,22%  la 47,78%. Adică aproape egalitate.

Prin comparație, dacă luăm aceeași statistică din Premier League – alt campionat plin de jucători străini –, vedem că acolo găsim doar doi englezi (locurile 4 și 10) în top 10 cele mai mari medii ale notelor. Restul de opt sunt jucători de import. Așa arată investițiile făcute cu cap: aduc plusvaloare.

O situație aparent paradoxală: stranierii care au umplut Superliga României sunt, în general, mai scumpi și mai slabi decât jucătorii băștinași

Indiferent de unghiul din care am privi, ceva este vizibil în neregulă cu această situație. De ce? Pentru că, aparent, nu există nicio rațiune în a aduce de peste mări și țări un jucător care – așa cum arată statistica – în general e mai slab decât cei pe care-i ai în propria ogradă. Pentru că asta se întâmplă în majoritatea situațiilor. OK, sigur că uneori jucătorii aduși sunt peste medie. Avem vreo 10-15 astfel de exemple și ele sunt binevenite. Dar majoritatea nu – dimpotrivă, sunt mai slabi decât românii. Așadar argumentul valorii, așa cum am arătat mai sus, cade. Nu se poate vorbi despre un plus decât în unele cazuri, care în niciun caz nu sunt majoritare.

Un alt argument ar putea fi că străinii au ajuns mai ieftini decât românii. Dar nu e așa decât aparent. Cluburile nu plătesc sume de transfer pe acești jucători, dar plătesc comisioane impresarilor, contracte și diverse facilități (cum ar fi chiria locuinței) pentru fotbaliști. Unii merită banii. Alții – cei mai mulți – nici vorbă.

118
jucători străini au intrat pe teren în ultima etapă a Superligii României

Aparent, e un nonsens. Haideți să ne uităm peste clasament. În ultima etapă, 8 dintre cei 14 jucători trimiși pe teren de Voluntari au fost din afara țării. La Dinamo au fost 11 din 16. Voluntari e pe locul 15 în clasament, Dinamo e pe 14 – adică poziție de retrogradare și, respectiv, de baraj, iar ambele au luat bătaie. Vrea să spună cineva că, dacă n-ar fi avut atâția fotbaliști de import, cele două ar fi fost și mai jos? Mai jos decât unde, că vorba unui fotbalist, sub ele nu mai sunt decât FC Botoșani și etapa viitoare. E cazul și moldovenilor de la Poli Iași, de asemenea bătuți în ultima etapă și cu emoții la retrogradare, deși 8 din cei 15 jucători trimiși în teren au fost străini.

Oricum am întoarce lucrurile, vedem că nu stă în picioare nicio explicație. Farul a bătut în deplasare la Rapid cu 11 români din totalul de 14 fotbaliști trimiși la joc. Iar CFR a pierdut acasă, cu CSU Craiova, deși a avut 9 stranieri din cei 15 jucători folosiți.

O soluție logică ar fi introducerea unui filtru suplimentar pe criteriu valoric. Starea campionatului și nivelul financiar al echipelor nu ne-ar permite să băgăm, precum aveau englezii, standarde de tipul „să fie internațional și să fi jucat 75% din meciurile primei reprezentative în ultimul an“ ca să se poată transfera. Dar FRF s-ar putea inspira de acolo și apela la niște norme decente. De exemplu, ca fotbaliștii aduși în România să fi fost titulari în măcar jumătate din partidele pe care echipele de unde vin le-au disputat în ultimul sezon. Sau să nu poată fi aduși fotbaliști care n-au jucat deloc în ultimele 6 luni.

Câteva rețete: cum se scot banii (de obicei publici) din cluburi sub pretextul transferurilor de jucători străini

E nevoie de asemenea criterii pentru că, în fotbalul românesc, se fac multe șmecherii la aceste transferuri.

Sigur că avem și cazuri de antrenori ori conducători de cluburi care, din lipsă de pricepere, se păcălesc și aduc jucători de mâna a cincea, mult sub ce au în lot. Dar aceștia nu sunt decât o parte a problemei, care ține de nivelul de azi al fotbalului românesc.

O altă latură o reprezintă deficitul de onestitate. Într-un an, o echipă din prima ligă a transferat un portughez care n-a jucat niciun minut în cele 6 luni, cât a avut contract. Nici n-avea cum să joace, pentru că – s-a dovedit când a venit aici – omul nu era fotbalist. În returul campionatului, el a stat (la propriu) pe 5.000 de euro/lună. Câți din banii aceștia au ajuns efectiv la el și câți în alte buzunare, e greu de spus. Clubul – care era finanțat de la bugetul local – a plătit comisionul pentru impresar, prima de instalare și salariul. Adică a rămas cu paguba.

Într-un alt caz, de notorietate pentru cunoscătorii din fotbalul intern, un club – de asemenea finanțat de la bugetul local – avea obiceiul să schimbe tot lotul o dată la 6 luni. În fiecare vară și în fiecare iarnă plecau 10-15 jucători și erau aduși alții. De fiecare dată, această migrație costa clubul circa 1,3 milioane de euro – comisioane pentru impresari, prime de instalare și salarii pentru jucători, eventual ceva despăgubiri pentru cei îndepărtați înainte de finalul contractului. Era o ilustrare modernă a mitului lui Sisif, în pauza de vară și cea de iarnă conducătorii clubului își demolau toată construcția și o reluau de la zero. Echipa era veșnic la retrogradare, dar banii curgeau.

Avem antrenori care, pe unde se duc, dau afară tot lotul și își aduc propriii „meseriași“, majoritatea din străinătate. Ca un făcut, echipele zguduite astfel din temelii nu obțin niciodată vreo performanță notabilă.

Așa se explică de ce, de multe ori, între un tânăr fundaș stânga – să zicem – de perspectivă de la propriul centru de juniori și un altul de aceeași valoare, dar de 28 de ani și adus de la mii de kilometri, să îl păstreze pe cel de-al doilea. Primul e gratis (sau aproape gratis), în timp ce pentru al doilea se dau comisioane, prime de instalare, se plătește chirie pentru locuință (care adesea e supraevaluată și îi aparține prin intermediari președintelui de club) și un contract consistent, din care o parte se întoarce în alte buzunare.

Nu există soluție miraculoasă. Introducerea unor criterii valorice pentru jucătorii de import trebuie combinată cu măsuri legislative din partea guvernului

Ținând cont de lucrurile descrise mai sus, nu mai e de mirare când vezi ce opoziție este, în fotbalul nostru, la introducerea unor criterii minimale de siguranță pentru jucătorii aduși. Dar tocmai de aceea ar trebui ca FRF și LPF să lase deoparte populismul și frica de „electori“ și să facă odată ceva.

Sigur că noi reguli pe care să le îndeplinească fotbaliștii aduși din afară n-ar fi suficiente. Ar mai trebui revizuită legislația României.

Să nu uităm că, după Revoluție, cea mai bună perioadă din fotbalul românesc a fost cea de la mijlocul anilor 2000, când în campionat erau patroni puternici aflați în competiție. Erau anii în care Steaua juca semifinală de cupe europene, Rapid – „sferturi“ și, în general, aveam câte 3-4 echipe în grupe. Toate cu patroni, 100% private.

Simultan cu interzicerea banilor publici în fotbalul de performanță, ar trebui recreate condițiile fiscale încurajatoare pentru firme și patroni ca să investească în cluburi. Când e vorba de banul tău, personal, devii mai atent cum e cheltuit. În urmă cu 7 ani, legislația a fost modificată pe mutește, pentru a-i ajuta pe primari să se joace de-a patronii pe banii comunităților și, în același timp, pentru a descuraja investițiile private. Acest lucru ar trebui inversat de puterea politică din România, concomitent cu revizuirea regulamentelor interne de către FRF și LPF.

Lasă un comentariu