După aproape 13 ani pe banca lui Atletico Madrid, Diego Simeone pare să-și fi rătăcit reperele tehnico-tactice. Problema nu e neapărat că în campionat se află pe locul 5 și că a pierdut semifinala Supercupei Spaniei, ci mai ales că echipa a luat 9 goluri în două meciuri importante. Pe vremuri, roș-albii cam atâta încasau într-o jumătate de campionat.
Minunata semifinală a Recopei, de miercuri seara, de pe stadionul lui Al Nassr, Real – Atletico 5-3 după prelungiri, a scos în evidență mai multe lucruri. Unele deja știute, altele, cu totul surprinzătoare.
Ce știam
Știam că Realul e mânat mereu de elanuri ofensive, chiar și atunci când Atletico n-o prea lăsa să atace. N-a lăsat-o nici în campionat, când ”Los Colchoneros” s-au impus cu 3-1, singura înfrângere a Realului de până acum, și o vreme n-a lăsat-o să joace ofensiv nici acum, în capitala saudită. La 2-2 Atletico crea senzația că-i convine ce scrie pe tabelă, ca și la 3-3. Ca să nu mai vorbim de minutele în care roș-albii au condus cu 3-2, făcându-ne să credem că ei vor fi cei care vor merge în finală.
Ce nu știam
Nu știam că stofa defensivă a lui Cholo (aceea din care-și croiește probabil și ținutele negre complet, altfel extrem de elegante și de originale) s-a cam terminat. Bănuiserăm din meciul cu Girona (3-4 acum o săptămână), dar confirmarea a venit acum, la Ryiadh. Când iei 9 goluri în 210 minute (cu Realul au fost și prelungiri) înseamnă că rețeta nu mai e bună, cozonacii nu-ți mai cresc în cuptor și rămân un fel de scovergi.
Cholo la Atletico
La aproape 54 de ani de viață (îi va împlini la 28 aprilie), Diego Simeone va aniversa în curând 13 sezoane pe banca lui Atletico. Fostul mijlocaș defensiv argentinian (jucător mare, cu Sevilla, Inter, Atletico și Lazio în CV, plus 106 selecții biancoceleste) a prins mai multe generații de jucători, a evoluat cu echipa pe două stadioane (vechiul Vicente Calderon și noul Wanda Metropolitano) și are ceva performanțe.
Și-a început cariera în Argentina de baștină, antrenând și acolo nume mari, Racing Avelaneda, San Lorenzo, Estudiantes, River Plate, apoi a trecut puțin prin Sicilia, pe la Catania, pentru a ajunge în 2011 la Atletico. Iată ce performanțe a reușit de atunci încoace:
Interne
2 titluri 2014 și 2021
Cupa: 2013
Supercupa: 2014
Externe
De 2 ori finalist Champions League: 2014 și 2016
2 trofee Europa League: 2012 și 2018
2 Supercupe ale Europei: 2012 și 2018.
Nu e foarte mult, dar nici puțin. Și până la venirea sa, Atletico era tot o campioană internă oarecum ocazională, e greu să fii altfel când prin peisaj circulă mereu Real și Barcelona. Iar în finala Cupei Campionilor mai ajunsese o singură data, în 1974. Deloc impresionant, prin comparație, cele două Stele, cea roș-albastră din București și cea roșie din Belgrad, adică două echipe din Est, care au reușit mai mult.
Crezul tactic
Înainte să înșire vreo listă impresionantă de rezultate, Atletico a etalat în ultimii ani un stil propriu de joc. Defensiv prin excelență, cu autocarul în propria poartă, cum s-ar spune prin peluzele noastre.
Atunci când ceea ce scrie pe tabelă le convine, ”saltelarii” (asta înseamnă Los Colchoneros, ”plăpumarii” sunt doar o traducere comodă și aproximativă) strâng toată echipa înapoia mingii, sau măcar 8-9 jucători, din cei 10 de câmp. Obturează culoarele, astupă găurile, subordonează totul rezultatului. Toată lumea aleargă, iar cine nu se supune canonului, iese rapid de sub ”saltea”. Pleacă, iar exemple au fost destule.
Amintirea cu Sergio Ramos
Acest exercițiu defensiv practicat mai bine de un deceniu a fost la un moment dat foarte aproape de a rodi plenar. Era finala Ligii Campionilor, ediția 2014, la Lisabona. În ultimele secunde, Atletico era în avantaj pe tabelă, cei de pe bancă deja se prinseseră pe după umeri în așteptarea izbăvitorului fluier final și al marelui triumf. Mai era doar o fază, ultima, un corner pentru Real.
A fost singura clipă din primele 90 și ceva de minute în care apărarea roș-albilor a ezitat, iar Sergio Ramos a sărit la cap și a marcat golul egalării. S-a intrat în prelungiri, care au fost dramatice pentru Atletico. 4-1 pentru Real la capătul celor 120 de minute, dar de fapt Cholo pierduse totul în acel minut 90+4, odată cu egalarea lui Ramos.
Băieții lui sunt atacanți
Așa s-a trăit la Atletico vreme îndelungată. Cu acest fotbal la ciupeală, pe care Cholo îl justifică prin aceea că echipa sa n-are mijloace bănești să cumpere jucătorii de atac pe care-i iau Realul și Barca, și-atunci trebuie să contracareze prin rigoare. Cu timpul însă, acest mod de a te comporta pe teren îți intră în sânge, devii defensiv prin excelență.
Culmea este că toți cei trei băieți ai lui Cholo din prima căsătorie, adică Giovanni, Giuliano și Gianluca, joacă fotbal și sunt atacanți centrali!
Puterea obișnuinței
Ieșind puțin din matricea sa de 0-0, Cholo a început anul cu două tabele pe care scria la un moment dat 3-3. De fiecare dată, și-a zis probabil că e bine așa.
Cu Girona, spre final, vrând să salveze punctișorul, i-a scos pe Griezmann și pe Morata (Alvaro dăduse trei goluri) și a băgat alți doi fotbaliști de mare experiență, Saul și Azpilicueta, dar mult mai defensivi. Rezultatul? A primit imediat golul patru.
Cu Real, în Supercupă, pesemne c-a vrut să tragă de acel 3-3 până la penaltyurile de departajare, gândindu-se, și poate pe bună dreptate, că Oblak al său înseamnă mai mult decât preopinentul Kepa. Ca dovadă că la începutul prelungirilor l-a băgat pe Witsel, să întărească apărarea. Să mai ridice încă un zid. Rezultatul? Acest 3-5, după care hitul ”Tengo la camisa negra” (apropos de veșnica sa vestimentație) începe să sune cam fals.
Ce va urma?
13 ani la aceeași echipă înseamnă o epocă. E spre dimensiunea mandatelor lui Sir Alex, lui Wenger și ale altor statornici. Dar ce se va alege de Atletico și de Cholo când vor începe să practice un alt fel de fotbal? Dar oare vor începe vreodată?
