Clasamentul nu știe de impresie artistică, de șuturi la poartă ori de pase reușite. Clasamentul știe de puncte, iar România are acum, după 4-0 cu Andorra, cele mai multe din Grupa I a preliminariilor pentru Euro 2024. Tricolorii au un meci în plus față de Elveția și două față de Israel, dar până una-alta cifrele seci arată formația antrenată de Edi Iordănescu în fruntea grupei, cu zero înfrângeri și cele mai puține goluri primite.
Ar fi momentul potrivit pentru ca „Iedi” să iasă la atac și să le dea peste nas criticilor. Ceea ce duminică seara, după victoria cu Andorra, selecționerul a și făcut: „Eu sunt un antrenor consecvent în munca lui, nu mă clatin. Știam la ce mă înham. Sunt valuri de critici. Personal, pe mine mă lasă să dorm noaptea, nu am probleme. Ce mă deranjează este când apar critici și jigniri la adresa jucătorilor. Atunci am nopți albe. Ei pun tot ce au mai bun la adresa echipei, poate nu le iese mereu. Dar cât timp sunt aici îi voi apăra cu toată încrederea!”.
S-ar zice că acum, când România e lider al grupei și a redevenit favorită la calificare, Iordănescu junior e îndreptățit să-i ia pe bombeu pe toți cei care l-au criticat. Pe el, pe fotbaliștii tricolori, jocul echipei.
Iar Edi n-ar fi primul care ar ceda ispitei. Adevărul este că e și greu să te abții să nu le dai peste nas celorlalți, mai ales că mulți critică din interes, iar alții – pur și simplu din ignoranță.
Ce obține Iordănescu dacă-și bagă jucătorii în logica lui „noi” și „ei”
De-a lungul timpului am văzut de multe ori scenariul acesta, al selecționerilor care au ales „partea întunecată a forței”. Nu suntem în „Războiul stelelor”, dar în bună măsură e chiar ca acolo – tentația de a folosi emoțiile negative pentru a mobiliza energiile e mare, iar rezultatele pe termen scurt pot fi semnificative. Problema e că, pe termen lung, această strategie dă mereu greș.
Edi Iordănescu pare să apuce acum, în pragul momentului decisiv pentru calificare, pe acest drum în care sugerează că el și echipa sunt, cumva, singuri împotriva tuturor. În urmă cu câteva zile a sugerat că Gică Popescu ar fi criticat jocul echipei cu Belarus pentru că ar avea ceva „cu familia mea”, de fapt cu tatăl său, Anghel Iordănescu. E știut că Iordănescu senior a stricat relațiile cu Generația de Aur după ce a ales să-l susțină pe Burleanu la conducerea FRF.
Acum, după victoria cu Andorra, Iordănescu junior face iar referire la dușmanii care-i poartă pică, dar n-au valoarea lui. „Sunt valuri de critici”, dar pe el, personal, nu-l ating, însă atunci când „apar critici și jigniri la adresa jucătorilor”, se schimbă lucrurile. În acele momente, spune Edi Iordănescu, el face nopți albe. Dar nu se va lăsa și „cât timp sunt aici îi voi apăra cu toată încrederea”.
Cu alte cuvinte, le transmite indirect selecționerul jucătorilor, suntem „noi” și „ei”. „Noi”, adică grupul de la națională. Și „ei”, adică restul lumii. Presa, foștii fotbaliști care-și dau cu părerea, suporterii de pe rețelele de socializare.
Urmează luna decisivă: totul sau nimic. Dar dacă este „totul”? Iordănescu va trebui să trăiască mai departe la națională în atmosfera toxică pe care singur o creează
Un astfel de discurs îl va ajuta pe Iordănescu junior, pe termen scurt, să creeze o anumită solidaritate în interiorul naționalei. E senzația de cetate asediată, pare că jucătorii și stafful tricolorilor luptă singuri împotriva tuturor. Intenționat sau fără să-și dea seama, actualul selecționer lucrează deja de ceva vreme la această mentalitate. „Au fost zile grele pentru echipă. Nu e uşor când se întâmplă ce se întâmplă în jurul echipei naţionale, sunt atâtea lucruri negative… Eu am învăţat să trec peste, să le respect, dar pentru băieţi nu este uşor şi atunci cu atât mai mare este de salutat efortul lor”, a spus Iordănescu pe 12 septembrie, după 2-0 cu Kosovo. „Sunt sigur că şi după ce se va termina campania, şi dacă ne vom califica, vor fi în continuare voci negative. Din păcate sunt aceleaşi voci negative şi cel puţin din interior e senzaţia că abia se aşteaptă un pas greşit ca să putem să comentăm”, a revenit joia trecută, după 0-0 la Budapesta, cu Belarus.
Încercarea de solidarizare a jucătorilor în jurul antrenorului și de mobilizare pentru a le da peste nas tuturor celorlalți ar putea scoate ceva acum, imediat. Din frustrare, din dorința de a le arăta „dușmanilor” că au greșit, poate că tricolorii se vor concentra mai bine la ultimele două partide din preliminarii, cu Israel (18 noiembrie) și Elveția (21 noiembrie).
Pentru Iordănescu, oricum sunt 3 zile de totul sau nimic și strategia este, să zicem, de înțeles. Ori se califică și atunci rezultatele îi vor da dreptate, ori ratează calificarea și pleacă de la națională. Așadar, pentru atingerea acestui scop se pot folosi orice mijloace.
Dar, pe de altă parte, folosirea acestei arme a antagonizării echipei cu restul lumii are o mulțime de neajunsuri.
Ispita de a pica în greșeala lui Răzvan Lucescu
Dacă România se va califica, Iordănescu va trebui să trăiască mai departe în această atmosferă toxică la care a contribuit din plin. Nu le va putea spune jucătorilor, a doua zi, că a fost doar o strategie de mobilizare, iar ei vor rămâne în această paradigmă a ostilității generalizate care, odată cu trecerea timpului, îi va apăsa tot mai mult, înveninându-i.
Răzvan Lucescu a făcut cândva aceeași greșeală, când a venit la națională. Le-a băgat în cap fotbaliștilor că toată lumea are ceva cu ei, că toată România le dorește răul și să rateze calificarea. Iar unii jucători au luat de bun acest discurs, ajunseseră să arunce cu pietre la propriu după jurnaliști. Culmea e că, dintre tricolorii care au făcut atunci acele gesturi, câțiva au ajuns acum prin studiourile TV și fac observații critice la adresa echipei actuale! Cu alte cuvinte, sunt numai buni de luat și ei la pietre.
Reluarea aceleiași strategii de către actualul selecționer nu doar că va da aceleași rezultate, dar va mai genera și alte neajunsuri. Alegând să considere că toate criticile sunt făcute cu rea-intenție, Iordănescu junior își închide singur orice posibilitate de a progresa. Când oamenii îți spun că echipa joacă slab, poate că au dreptate. Și nu toți îți poartă sâmbetele. OK, suporterii nu se poartă cu mănuși. Își varsă frustrările pe Facebook într-un mod neortodox. Editorialiștii îți pun în față o oglindă unde defectele sunt exagerate uneori grotesc. Foștii internaționali sunt adesea prea acizi.
Dar proverbul zice că, dacă toată lumea îți spune că ești beat, mai bine te duci să te culci.
Poate că problema nu este cu criticii, ci cu jocul naționalei. Ar fi o constatare utilă înaintea partidelor decisive de luna viitoare. În locul unui discurs care să arate spre dușmanii din exterior, Iordănescu ar putea să le spună cinstit tricolorilor că trebuie să se mobilizeze în plus, pentru că sunt multe de îndreptat în jocul României, ca să fim pregătiți pentru momentul când ne va părăsi norocul.
Pe termen lung, o relație pozitivă, de deschidere față de cei din exterior, ar putea avea beneficii infinit mai mari decât această antagonizare care poate, treptat, să ajungă la extrem.
Marcelo Lippi sau Raymond Domenech?
Să dau un exemplu concret. Pe parcursul Cupei Mondiale 2006, am avut ocazia să intru în cantonamentele Italiei și Franței – cele două finaliste. La italieni, care-și fixaseră sediul la Duisburg, se simțea de la distanță bucuria de a trăi fotbalul. Suporterii aveau acces sub tribuna oficială a stadionului din oraș, unde se țineau conferințele de presă. Era amenajată acolo o cafenea, fuseseră compartimentate spațiile astfel încât fiecare dintre ele reprezenta o zonă a Italiei. Puteai gusta, regiune cu regiune, preparate specifice – brânzeturi, paste. Veneau italienii, cântau acolo de gât cu Del Piero, își făceau poze cu Lippi. Veneau și vedete – acolo l-am găsit la o măsuță, bând o cafea cu selecționerul Lippi, pe celebrul Sandro Mazzola. Jucătorii se băteau pe burtă cu fanii și asta îi mai scotea din stresul competiției.
Pe francezi i-am găsit la Hannovra. O senzație dezagreabilă, de musafir nepoftit, te întâmpina încă de la poartă, unde doi gealați cât casa îl scotoceau pe fiecare vizitator, scoteau laptopurile, cotrobăiau prin buzunare, puneau să fie desfăcute gențile. Suporterii erau ținuți după niște garduri de sârmă și n-am văzut vreun jucător să se apropie de ei, cât am stat acolo. Raymond Domenech, selecționerul, a apărut acru ca o murătură la conferința de presă. Îl însoțeau Vieira și Thuram, amândoi fără niciun chef. Nu-ți venea să stai un minut în plus printre ei. Atmosfera aceea nefastă s-a simțit și în finală, unde pe Zidane l-au lăsat nervii când nu trebuia.
Morala acestei povești e una a la Hagi: să facem bine ca să nu fie rău. De ce trebuie ca „familia tricoloră” să numere câteva zeci de suflete mereu încordate și sub asediu, când ar putea foarte bine să fie o „mare familie tricoloră”, în care să simtă toată lumea că e binevenită? Edi Iordănescu arată, la exterior, ca un antrenor modern. Poate că ar fi timpul de o revoluție și în mentalitate.
