Dacă e să fim stricți, „tricolorii” au participat până acum la cinci turnee finale europene, în 1984, 1996, 2000, 2008 și 2016, pe care le vom trece în revistă în tot atâtea episoade viitoare. Inaugurăm însă acest ciclu retrospectiv poate cu cea mai importantă performanță a României, aceea de a fi fost la doar 3 minute de accesul într-un turneu final alcătuit din doar 4 competitoare. Era în 1972, în urmă cu 52 de ani. Istoricii fotbalului nostru i-au dat dramaticei încleștări în trei acte denumirea de „trilogie”.
Atunci, pentru a te califica la Campionatul European, care era un fel de „Final Four”, (al cărui loc de disputare se stabilea abia după ce se hotărau cele 4 participante, la una dintre ele „acasă”) trebuia să ieși mai întâi pe primul loc într-o grupă preliminară. România a făcut asta, depășindu-le pe Cehoslovacia, Țara Galilor și Finlanda. Partida cu cehii de la București (2-1 pentru noi) a fost literalmente dramatic. A fost 1-0 pentru noi, apoi Rică Răducanu a comis celebra gafă, dându-i mingea lui Capkovici, care a egalat, după care Mircea Lucescu a ratat un penalty, iar golul izbăvitor a venit de la Dobrin, pe final de meci. Așadar am câștigat grupa, dar pentru a ajunge între cele 4 de la turneul final, mai trebuia să trecem de „sferturi”, unde sorții ne-au hărăzit un adversar foarte puternic, Ungaria.
Actul 1. Un film deșucheat și un gol cu capul
Prima manșă a fost programată pe 29 aprilie, în deplasare, la Budapesta, pe Nepstadion. Într-o societate socialistă destul de relaxată cu oarecare deschidere spre străinătate, încă în 1972 a fost posibil ca la meciul din capitala Ungariei să fie prezenți peste 5000 de români, prin excursii organizate de ONT sau BTT. Înainte de meci, „tricolorii” au fost invitați de gazde la cinematograf, la un film, capul „acțiunii ” fiind președintele federației lor, Gyorgy Szepesi, fost mare commentator de radio înainte de a conduce forul maghiar. Dar, după vreun sfert de oră, pelicula a devenit destul de deșucheată, aproape pornografică, iar selecționerul Angelo Niculescu le-a făcut semn băieților să părăsească imediat sala.
Meciul în sine a fost echilibrat. Ungurii au deschis scorul în minutul 11 prin Branikovits, ai noștri egalând după pauză, în minutul 55, prin fundașul dreapta Lajos Sătmăreanu. Un 1-1 echitabil, urma returul de la Bucrești.
Formația noastră a fost: Răducanu – L. Sărtmăreanu, Lupescu, Dinu, Deleanu – Dumitru, R. Nunweiller – Lucescu, Dembrovschi, Domide, Iordănescu. Nicio schimbare și un atac fără nici un vârf de meserie, Dumitrache fiind accidentat. Ca și Dobrin, care însă nu era atacant „de careu”.
Actul 2. Ratarea lor, norocul nostru
Două săptămâni în fotbalul nostru nu s-a vorbit despre altceva decât despre marea șansă de a ne califica între primele 4 echipe ale Eurpei. Trebuia să câștigăm returul, golul în deplasare nu conta, egalitatea genera un al treilea meci, un baraj pe teren neutru. Dar Ungaria, cu tot egalul de la Budapesta, era o echipă foarte puternică. Fundașul Laszlo Balint, atacanții Laszlo Fazekas și Ferenc Bene erau nume de primă mână, plus mai tinerii Ku, Kocsis sau Zambo. Toți aveau să joace în Occident la un moment dat, guvernul maghiar permitea asta.
Stadionul „23 August” a fost arhiplin atunci, la 14 martie 1972, într-o după-amiază de duminică, 80.000 de oameni venind cu multe ore înaintea fluierului de start. Pe tramvaie, cu „buchete” de călători atârnând pe scări sau pe tampoane, scria un singur cuvânt „STADION”.
România a început meciul slab și oaspeții au deschis scorul prin Szoke, în minutul 11. Dar Dobrin (accidentat în tur) a adus egalarea după numai 3 minute, 1-1 în min 14. Până la pauză, maghiarii au luat din nou conducerea prin Kocsis, 1-2 min 36. Și la reluare ne-au dominat destul de clar, fiind la un pas de 1-3 în minutul 75, artunci când Sandor Zambo a ratat un penalty, apărat de Răducanu. Am avut un pic de noroc și am egalat în minutul 81 prin Sandu Neagu, așa că era nevoie de un al treilea meci, de această dată decisiv.
Angelo Niculescu i-a folosit pe: Răducanu – L. Sătmăreanu, Lupescu, Dinu, Deleanu – Dumitru, R. Nunweiller – Dembrovschi (75 Lucescu), Domide, Dobrin, Iordănescu (66 Neagu).
Episodul 3. Lipsă de inspirație la programare, accidentări și ghinion
Încă înainte de disputarea returului, același uns cu toate alifiile Gyorgy Szepesi, șeful federației maghiare, le-a propus omologilor români ca un eventual al treilea meci să aibă loc la doar 3 zile de la retur, la 17 mai, la Belgrad. Ai noștri (șef era Mircea Angelescu, doar 34 de ani atunci) au acceptat, iar echipa n-a mai avut destul tmp de odihnă.
Încă nici nu începuse meciul de pe stadionul Partizan când Emeric Dembrovschi a făcut ruptură de menisc, la încălzire. Apoi, la una dintre primele faze, la un duel cu Lajos Ku, Coco Deleanu și-a spart buza. A continuat plin de sânge, cusut pe viu, dar a trebuit să fie înlocuit cu Bujor Hălmăgeanu.
Partida a fost echilibrată, după deschiderea de scor a maghiarilor, prin Kocsis, în minutul 26, Sandu Neagu egalând rapid, 1-1 în minutul 32. Apoi a fost multă prudență de ambele părți, dar la o breșă în defensiva noastră Szoke a marcat în minutul 87. Ai noștri s-au prăbușit pe gazon, au fost incapabili de reacție, iar Ungaria s-a calificat cu scorul general de 5-4 după 3 meciuri (1-1, 2-2, 2-1).
La Begrad, garnitura noastră a fost: Răducanu – L. Sătmăreanu, Lupescu, Dinu, Deleanu (Hălmăgeanu) – Dumitru, R. Nunweiller – Lucescu, Dobrin, Neagu, Domide.
Un fel de sfârșit de drum
Acel blestemat minut 87 de la Belgrad a cam pus punct drumului unei generații, inaugurat cu trei ani și jumătate în urmă, la 15 anuarie 1969, pe Wembley, prin acel 1-1 amical cu Anglia. O calificare la un Campionat Mondial (Mexic 1970), încă o grupă câștigată pentru preliminariile CE 1972 și doar un pas de a intra în cvartetul fruntaș al Europei, ceea ce ar fi constituit cea mai mare performanță din istoria fotbalului românesc la nivel de echipă națională.
