Au trebuit să treacă 12 ani pentru ca, după „sfertul” în trei manșe cu Ungaria din 1972, România să izbutească să câștige din nou o grupă preliminară pentru Campionatul European. Pentru 1976 și 1980, de-a curmezișul i s-a pus același adversar, Spania. De data aceasta, cu un selecționer care abia agățase ghetele în cui, Mircea Lucescu, România a reușit o campanie preliminară extraordinară, eliminând printre altele Italia, campioana mondială la zi. Din păcate tuneul final din Franța n-a mai fost atât de bun.
În octombrie 1981, România era învinsă acasă de Elveția cu 2-1 și practic rata participarea la Campionatul Mondial din Spania 1982. Selecționerul Valentin Stănescu era demis, iar în locul său era instalat Mircea Lucescu, 36 de ani, încă jucător activ (dar și antrenor principal) la Corvinul Hunedoara.
De la „Interimar” la „Definitiv”
Primul meci al lui Lucescu a fost pe 11 noiembrie 1981 la Berna, 0-0 cu Elveția. Practic, rezultatul nu mai cântărea în cursa calificării. Noul selecționer îi debuta pe pământ helvet pe Rednic, Nelu Stănescu, Andone și Gabor. Îi titulariza pe Augustin și pe Klein, care debutaseră dinainte, dar nu fuseseră niciodată la startul vreunui meci oficial. Îl readucea la lot pe Boloni după un an și jumătate de absență.
Însă Lucescu era socotit interimar, confirmarea având să vină (sau nu!) în urma meciurilor ulterioare. Care n-au fost grozave la început, un 1-4 cu Belgia în deplasare, un 2-1 tot în deplasare cu Bulgaria, apoi 3-1 cu Cipru, la Hunedoara, în primul meci din preliminariile pentru Euro 1984. Abia atunci Lucescu a scăpat de statutul de interimar și a fost socotit selecționer cu puteri depline.
O grupă de foc
Grupa de calificare era infernală. Italia, care în iulie 1982 (când noi începuserăm deja preliminariile) devenea campioană mondială. Suedia, pe scheletul lui IFK Goteborg, câștigătoare în acel an a Cupei UEFA, după o eclatantă victorie în retur pe terenul lui Hamburg, 3-0. Apoi Cehoslovacia, o forță și ea, fostă campioană europeană în 1976. În fine, mai mult de umplutură, Ciprul.
Preliminarii perfecte
După acel meci de încălzire cu Cipru, a urmat o victorie foarte prețioasă, 2-0 la București cu Suedia și, pe 4 decembrie 1982, un 0-0 cu Italia la Firenze, cu ai noștri mai bine de o jumătate de oră cu om în minus, după eliminarea lui Țicleanu.
În primăvara viitoare, returul cu Italia, 1-0 pentru noi, cu golul lui Boloni în poarta lui Zoff. După care a venit un pas greșit, 0-1 acasă cu Cehoslovacia. Deveneau obligatorii 5 puncte (se acordau 2 p la victorie pe vremea aceea) în următoarele 3 partide, toate în deplasare. Prima a fost 1-0 pentru noi pe Rasunda, la Stockholm, cu celebrul gol al lui Cămătaru. A doua, un 1-0 mic, dar important în Cipru, gol Boloni. Pentru ultimul meci, cu Cehoslovacia, la Bratislava, ne trebuia un egal. L-am obținut, 1-1, golul fiind marcat de Geolgău.
Clasamentul grupei
1. România 12 p
2. Suedia 11 p
3. Cehoslovacia 10 p
4. Italia 5 p
5. Cipru 2 p
În primele 8, de fapt în primele 7
Privind clasamentul de mai sus, se va spune că Italia a rămas de căruță, cu doar 5 puncte. E adevărat, dar în momentul meciurilor cu noi campioana mondială încă trăgea, era în cărțile calificării, abia spre final a lăsat-o mai moale.
Prin acest rezultat, România a ajuns în primele 8 echipe ale Europei, dar e mai corectă exprimarea că s-a numărat printre cele 7 câștigătoare de grupe, pentru că gazda Franța s-a calificat din oficiu. Au rămas acasă, pe lângă naționalele din grupa noastră, nume mari precum Anglia, Polonia (locul 3 la ultimul CM), URSS, Olanda, Austria.
La turneul final din Franța sorții ne-au alăturat de Spania, RFG și Portugalia. În cealaltă grupă erau Franța, Danemarca, Belgia și Iugoslavia.
Un lot contestat
Cele 20 de nume scrise de Mircea Lucescu pe lista pentru turneul final n-au fost chiar pe placul tuturor, dar când mulțumește un selecționer pe toată lumea? Balaci, accidentat, n-a putut merge în Franța. Nici Geolgău, autorul golului calificării, de la Bratislava. Nici Lăcătuș, Balint sau Mateuț, socotiți prea tineri. În schimb, au fost chemați Dragnea și Zare, care nu participaseră la preliminarii. A rezultat lotul de mai jos:
Portari
1. Lung (Craiova)
12. Moraru (Dinamo)
20. V. Iordache (Steaua)
Fundași
2. Rednic (Dinamo)
3. Ștefănescu (Craiova)
4. Ungureanu (Craiova)
6. Iorgulescu (Sportul)
13. Andone (Dinamo)
16. Negrilă (Craiova)
17. Zare (Bihor)
Mijlocași
5. Țicleanu (Craiova)
8. Klein (Corvinul)
10. Boloni (ASA)
11. Hagi (Sportul)
14. Irimescu (Craiova)
15. Dragnea (Dinamo)
18. Augustin (Dinamo)
Atacanți
7. Coraș (Sportul)
9. Cămătaru (Craiova)
19. Gabor (Corvinul)
Antrenori
Mircea Lucescu (38 de ani) și Mircea Rădulescu (42)
Egal cu Spania, un debut promițător
Prima noastră partidă s-a disputant la Saint Etienne, la 14 iunie 1984, în fața unui adversar de mare valoare, spaniolii având să ajungă în cele din urmă până în finală. Cu jucători de la Barcelona, de la Real Madrid sau de la echipele basce Real Sociedad și Atletic Bilbao, care câștigaseră ultimele titluri interne.
Ibericii au deschis scorul prin Carrasco, în minutul 22, Boloni egalând în minutul 35, după o minge întoarsă de Coraș la linia de 16 m. Rezultatul de 1-1 a fost considerat bun, promițător, înmugurind ideea că putem obține unul dintre primele două locuri ale grupei, ceea ce însemna calificarea în semifinale.
Formația noastră a fost: Lung – Rednic, Iorgulescu, Ștefănescu, Ungureanu – Dragnea (75 Țicleanu), Boloni, Klein – Coraș, Cămătaru, Gabor (75 Hagi)
Voeller ne-a readus cu picioarele pe pământ
Al doilea meci al nostru a avut loc în nordul Franței, la Lens, într-o după-amiază de duminică, la 17 iunie. Credeam că ne putem măsura forțele cu oricine, dar de data aceasta măsurătoarea n-a fost în favoarea noastră. RFG era vicecampioana lumii, cu jucători ca Rummenigge, frații Forster, Schumacher, Littbarski sau Matthaus. Noi am jucat fără Gino Iorgulescu, accidentat și înlocuit cu Andone. A marcat Rudi Voeller în prima repriză, apoi imediat după reluare a egalat pentru noi (echipați în roșu de această dată) Marcel Coraș și tot Voeller a înscris din nou, în minutul 66. Am pierdut cu 2-1 și șansele noastre s-au împuținat, dar fără să dispară de tot.
Mircea Lucescu i-a utilizat pe: Lung – Negrilă, Andone, Ștefănescu, Ungureanu – Dragnea (62 Țicleanu), Boloni, Hagi (46 Zare), Klein – Coraș, Cămătaru.
Punct final cu nenea Nene
Peste alte trei zile, pe 20 iunie, la Nantes, întâlneam Portugalia și aveam neapărată nevoie de victorie ca să sperăm la locul doi, calificant. Lusitanii erau o forță, remizaseră în primele două partide, cu RFG și cu Spania, în 1983, Benfica jucase finala Cupei UEFA, iar în acel an, 1984, FC Porto disputase ultimul act al Cupei Cupelor. În fața unui adversar atât de valoros, România n-a jucat rău, dar parcă n-a fost convinsă că poate câștiga, mai ales după ce în prima repriză l-a pierdut pe Cămătaru, accidentat. Spre final, după o neatențeie în devensiva noastră, am și primit gol. L-a marcat Nene, un atacant veteran, 36 de ani, introdus spre final. Am pierdut cu 1-0 și am încheiat grupa pe ultimul loc.
Alcătuirea României a fost: Moraru – Negrilă, Iorgulescu, Ștefănescu, Ungureanu – Rednic, Boloni, Irimescu (59 Gabor), Klein – Coraș, Cămătaru (34 Augustin).
Clasamentul final al grupei:
1. Spania 4p (3-2)
2. Portugalia 4p (2-1)
3. RFG 3 p (2-2)
4. România 1p (2-4).
Un ușor iz de neîmplinire
Turneul final din 1984 a fost socotit o nereușită, se spera la mult mai mult. Cu un an înainte, Craiova Maxima atinsese semifinala Cupei UEFA, în acel sezon Dinamo ajunsese în semifinalele Cupei Campionilor Europeni, se credea că fotbalul nostru condus de pe principii comuniste la nivel organizatoric, plătit după aceleași reguli, poate concura profesionismul veritabil. Uneori putea, dar alterori, ca la acest turneu final, îi lipsea foarte puțin ca să reușească.
