„Când am intrat în vestiar într-o zi, pe neanunțate, le-au scăpat biletele de la pariuri pe jos. Toți jucau”, mi-a povestit, într-o zi, președintele unui club de fotbal din Liga 1.
„V-ați întrebat vreodată de ce mai intră pe teren jucători de la echipe din Liga 2 care nu sunt plătiți câte un an? Ce-i motivează să mai facă asta? Oricâtă pasiune ar fi la mijloc, vorbim totuși de niște oameni care au și ei nevoi, cheltuieli, familii de întreținut. (…) Ne putem întreba și de ce jucători buni, care sunt doriți în Liga 1, refuză acest pas și preferă să rămână în Liga 2. Răspunsul este pentru că în Liga 2 câștigă mai bine…”, mi-a spus odată Ianis Zicu, într-o emisiune. Răspunsul la acest aparent nonsens este unul simplu: tot pariurile.
Sporturile, în general, și fotbalul în special, sunt de multă vreme atât de infestate de flagelul pariurilor, încât au ajuns într-un fel de simbioză. Te uiți la meciuri – inclusiv din Occident – și nici nu mai știi când se dă pe lângă minge din greșeală sau pentru că așa trebuie. O cotă de 25 pentru un 2 pauză/1 final bate orice principii morale.
Un efect mai nociv decât blatul în sine – neîncrederea generalizată care a cuprins marile mase de suporteri
Un efect mai nociv chiar decât boala trucării meciurilor în sine este neîncrederea generalizată pe care a provocat-o extinderea industriei pariurilor și fuzionarea ei cu fotbalul. S-a ajuns la adevărate isterii în masă. Este îndeajuns să ne amintim ce s-a întâmplat în a doua zi a Mondialelor de anul trecut, la Arabia Saudită – Argentina 2-1, după ce sud-americanii conduseseră cu 1-0 la pauză, și reacția pe care au avut-o microbiștii din toată lumea după acest meci. Ceea ce ar fi trebuit să reprezinte una dintre cele mai mari bombe din istoria turneelor finale s-a transformat într-un subiect de furie, ironii și scandal.
Într-un dialog pe care l-am avut acum vreo 10 ani cu fostul președinte al FRF, răposatul Mircea Pascu, acesta mi-a explicat că fotbalul a parcurs mai multe etape. A fost cea romantică, apoi cea profesionistă, ulterior s-a transformat în industrie de spectacol, iar la un moment dat a făcut tranziția spre industrie de pariuri – ceea ce este și în momentul de față.
Dar modul în care se răspândește infecția seamănă cu virusul Agent Smith din Matrix. Tot ce atinge industria de pariuri se viciază, iar în cele din urmă este atacată și presa.
Criza de la Ringier, doar vârful aisbergului
În ultimele luni, puțini sunt românii care n-au aflat despre criza de la Ringier, unde – spune Cătălin Tolontan – redactorul șef de la Gazeta Sporturilor a fost concediat pentru că a refuzat să accepte subordonarea politicii editoriale intereselor unor case se pariuri. Rămas singur pe baricade la nivelul conducerii, directorul editorial al publicațiilor Libertatea și Gazeta Sporturilor a continuat să scrie despre subiect până când el însuși a fost evacuat de la GSP. În ultimul editorial de dinaintea mazilirii, Tolontan se referea la „masterplan”-ul lui Sam Sadi, CEO al grupului LiveScore, de a transforma presa sportivă într-o platformă care să deservească industria de pariuri. Ringier a investit 50 de milioane de lire sterline, anul trecut, tocmai în LiveScore.
Locul în care ar urma să experimenteze cele două părți idee? Europa Centrală și de Est.
Interesant.
Să nu credeți că e plăcut, confortabil și ușor să scrii, ca jurnalist, despre blaturi, mai ales când se fac la pariuri. Știi din start că nu îți va mulțumi nimeni. Este genul de adevăr care enervează pe toată lumea. Oricât de multe argumente vei aduce, vor curge înjurăturile, acuzațiile, amenințările.
Suporterii români s-au schimbat mult în ultimele decenii. În anii 1990, când scriai despre un meci aranjat, microbiștii erau de partea ta. Spectatorii erau furioși în tribune, vedeau că au dat banii să vadă o confruntare sportivă și primeau în schimb circ. Ulterior, odată cu schimbarea generațiilor și cu epoca televizării partidelor, s-a schimbat și percepția. Cei care câștigă refuză să accepte că favoriții lor au participat la o mascaradă. Antrenorii, conducătorii, jucătorii, federația fac front comun și neagă. Curg comunicatele, dezmințirile, se amenință cu procese de calomnie.
Nu orice jurnalist are nervii necesari să scrie despre asta. Iar presa sportivă are sprijin zero, în această privință, din partea așa-ziselor asociații care apără libertatea mass-media. Jurnaliștii de investigații sunt finanțați de Uniunea Europeană sau prin diverse fonduri create special în acest scop. Există organizații transfrontaliere care-i susțin și-i apără de presiuni. Așa ceva nu există pentru jurnaliștii din presa sportivă care scriu de mafia pariurilor, de exemplu. Ești, practic, pe cont propriu.
În aceste împrejurări, e foarte mare tentația să faci compromisul. De ce să ți-i pui mereu pe toți în cap, când te-ai putea lăsa și tu cooptat de una dintre firmele de pariuri? N-ar fi mare lucru de făcut, scrii frumos despre niște meciuri, dai niște pronosticuri, spui că la cutare casă e o cotă bună. Și gata. Fără stres, fără nervi, fără tensiune, fără atacuri în haită asupra conturilor tale pe rețelele de socializare și fără chemări la tribunal.
Nu-i așa că lucrurile sunt complicate?
Răspunsul poate să țină de resortul interior al fiecăruia. Profesorul Dumitru Borțun spune că un om care face compromisul și abdică de la propriile principii se golește pe interior. Își pierde scopul. Iar de aici până la nefericire și depresie nu e decât un pas. Da, închizi ochii, vei scăpa de nervi și vei câștiga, fără îndoială, mai mulți bani. Dar îți pierzi stima de sine, pentru că tu, în sinea ta, știi că ai mințit și i-ai mințit și pe alții.
Când nu ești dispus să plătești pentru conținut, va plăti altcineva. Ceea ce înseamnă că textul pe care-l citești servește interesul celui care plătește
O altă latură ține însă de public. Publicul român nu a ajuns la nivelul la care să pună un preț pe propria sa educație – aici ne întoarcem la respectul de sine. Suntem de departe pe ultimul loc în Europa la suma investită în propria dezvoltare: nu citim, nu mergem la teatru, la concert, la film, la muzee, la expoziții, la cursuri de perfecționare.
Oamenii nu înțeleg că nu există perpetuum mobile. Foarte puțini sunt dispuși să plătească pentru un conținut de calitate. Și, în general, pentru orice fel de conținut. Dar cei care produc acel conținut sunt tot persoane care investesc timp, energie, resurse ca să livreze produsele pe care le citesc sau le vizionează publicul. Iar dacă publicul nu acceptă să plătească pentru conținut, în mod inevitabil acesta va fi finanțat de altcineva. De cine? De cei interesați. În presa politică – de partide, de serviciile secrete, de oligarhi. În presa sportivă – de industria pariurilor, foarte probabil.
Pare un târg convenabil ca alții să plătească pentru tine. Ei plătesc, tu primești informațiile gratis, nu?
Nu! Pentru că, întotdeauna, plata vine cu condiții. Dacă tu, cititorul, nu plătești ca să primești informație corectă, altcineva va plăti ca să ți se livreze ceea ce vrea respectivul să știi. Adică manipulare.
Și așa ne întoarcem la începutul acestui text. Întotdeauna, cineva achită nota. Dacă un jucător nu primește bani de la club 6 luni sau un an, dar el continuă să intre pe teren, e clar că există altcineva care-l finanțează. Iar el va juca așa cum îi va cere acel altcineva. În mod similar, instituțiile mass-media de calitate – inclusiv cele sportive – din România sunt azi atât de puține și pentru că publicul nu concepe să plătească pentru informații. Acesta este și cazul de la Gazeta Sporturilor, pe fond. Când vrei un covrig, dai doi lei. Când vrei să citești o carte, mergi la librărie și o plătești. În schimb, când deschizi un site, ai pretenția să ai acces la un conținut bun pe gratis. Așa ceva nu există.
Iar asta nu face decât să-i deschidă larg ușa Agentului Smith din Matrix, care în fenomenul sportiv se cheamă industria pariurilor.
Les jeux sont faits!
