Inter-Barcelona 7-6 „aggregate”, după prelungirile returului, cu 3-3 în Catalunya și cu 4-3 în Lombardia e, pentru unii, în primul rând o revoltă la adresa arbitrajului. Pentru alții înseamnă (cu arbitraj cu tot, sau poate fără) un meci menit să-și facă loc în istoria fotbalului. Însă indiferent de tabăra în care te situezi, trebuie observat că accesul Interului în finala Champions League a fost determinat nu doar de încrâncenarea italienilor, ci și de anumite naivități blau-grana.
Deși Simone Inzaghi a fost la tinerețe un atacant eficace, deși echipa sa a marcat de 7 ori în cele 210 minute ale semifinalei (un gol la o jumătate de oră, ceea ce e de-a dreptul extraordinar la acest nivel și în fața unui asemenea adversar), trebuie să fim de acord că cifrele returului sunt copleșitor defavorabile Interului. Iată-le:
Posesie: 28-72
Șuturi: 13-22
Pe poartă: 7-10
Pase: 313-772
Așa ceva se întâmplă rar
Rămâi, pur și simplu, uimit. Cum să dai 4 goluri cu doar 28 la sută posesie, cazul Interului? Sau, din cealaltă perspectivă, cum să nu câștigi meciul când ai 72 de procente mingea în posesia ta? Uite că se poate! Acea posesie s-a făurit de când Interul a luat conducerea cu 1-0, apoi, și mai insistent, când italienii aveau 2-0. De regulă, are mingea echipa care aleargă după rezultat, iar aceea a fost mai mereu Barcelona, care chiar se pricepe la așa ceva.
Veteranul, arma secretă și portarul fabulos
Cum e să ai 37 de ani, ca Francesco Acerbi, să fi trecut prin mari probleme în viață și în carieră (cancer testicular, depresie, plus un alcoolism recunoscut cu seninătate) și să fii în stare, în minutul 90+3, să ai prospețimea de a aduce o egalare la care aproape nimeni nu mai spera? Cum e să vii de pe bancă, situația lui Davide Frattesi, la Munchen, la 1-1 cu Bayern, în turul sfertului de finală, și să dai golul victoriei (se va dovedi decisiv) în minutul 88? Apoi să mai vii o dată de pe bancă și să marchezi decisiv, la 3-3, în prelungirile cu Barcelona? Cum e să aperi fabulos, să te arunci și să blochezi mingi imposibile precum Yann Sommer? Iată că poate fi lăudat și un portar care încasează 6 goluri într-o dublă manșă…
„Când intră Lewa?”
Am văzut meciul cu un bun prieten, mare „barcelonist” (eu fiind „realist”, ne tachinăm de mai bine de trei decenii și o vom face și duminică, la El Clasico). Întrebarea pe care ne-o puneam era când va fi introdus Lewandowski, absent din cauza unei accidentări la ultimele meciuri ale catalanilor. Presupuneam că, dacă tot l-a pus pe bancă, Flick îl va băga la un moment dat, altfel nu-l trecea pe foaie doar ca să-i sperie pe interiști… Amicul meu, căruia Lewa nu-i place (zice că strică jocul, că e masiv, rigid, că nu se pliază pe tiki-taka), îl cerea imperios pe polonez în teren la 2-0 pentru Inter, dar și la 2-1, mai ales că Ferran Torres era clar că nu era „în meci”. La 2-2 am conchis că schimbarea nu mai are sens, iar la 3-2-ul făcut de Raphinha în minutul 88, nici atât.
Un final ratat
Dar iată că, la numai un minut după ce echipa sa a preluat conducerea, Flick l-a băgat pe Lewa în locul lui Ferran. La ce-i ajuta această schimbare? Putea să-l bage pe Gavi, de exemplu, sau chiar pe Christensen (și el după o accidentare de durată). Ar fi închis jocul, mai erau doar câteva minute. Ce urmărește o echipă care a revenit de la 0-2 la 3-2 în minutul 88? Nimic altceva decât să conserve acest avantaj. Mai sunt 5-6-7 minute și ajungi în finala Champions League, atacul nu te mai interesează, nu trebuie să faci altceva decât să mângâi curgerea secundelor până la fluierul final. Mai stai pe jos, mai tragi de timp, mai bubuie mingile, în virtutea unui asemenea scop faci și asta, chiar dacă te numești Barcelona și zici că nu-ți stă în ADN… Dar să fii egalat și apoi să pierzi în prelungiri, e mai bine? Aici a ratat Barca finala, când n-a știut să gestioneze avantajul dobândit în minutul 88!
Subiectul arbitraj
Cu toată pasiunea-mi pentru Real, Marciniak nu poate scăpa netras de urechi. Cel mai bun arbitru din lume, „centralul” ultimei finale de CM, a dat complet aiurea penaltyul din minutul 45, când Lautaro „se înmoaie” înainte să fi fost atins. Aceasta e cea mai mare eroare. Centimetrul cu care a transformat în lovitură de la 16 metri penaltyul comis împotriva lui Lamine Yamal (faultul a început în afara careului, dar s-a terminat în mod clar în interior) nu e al lui Marciniak, ci al colegilor din camera VAR. În rest, au mai fost niște dueluri interpretate în favoarea lui Inter, dar nu într-atâta încât să-ți ieși din pepeni, așa cum au făcut-o catalanii.
