17 noiembrie 1993, Cardiff. Iordănescu antrena naționala lui Hagi și nu trebuia să piardă pentru a merge la mondialul american. România a câștigat cu 2-1 și a mers în America pentru cea mai mare performanță din istoria naționalei. Și poate și cel mai mare regret!
18 noiembrie 2023, Felcsut. Iordănescu antrenează naționala lui Hagi și nu trebuie să piardă pentru a merge la europeanul din Germania. România bate cu 2-1 și după opt ani e sigură de prezența la un nou turneu final.
Nici prin cap nu-mi trece să compar cele două generații, chiar dacă sunt prea multe lucruri care sunt aproape identice. Până și faptul că în ambele meciuri a marcat câte un Hagi. Cu stângul! Iar în meciul din această seară nici măcar tradiționalul noroc al clanului Iordănescu nu a mai contat. Echipa lui Edi a fost mult prea bună. Iar de data asta Iordănescu jr. a făcut ce trebuia să facă: să nu mai fie fricos. A gândit meciul ca un antrenor uriaș iar ai lui, cei din teren, l-au ascultat până-n minutul 96.
Nu mi-am imaginat nicio secundă că vom rata prezența la Euro. Nici după ce Israel a deschis scorul n-am avut vreo emoție. Stanciu și ai lui au arătat că-s fotbaliști adevărați, fix în momentul în care aveam cea mai mare nevoie de asta. Și insist pe asta: Iordănescu e antrenor. Nu de alta, dar puțină lume a avut încredere în el. Știu că va suna a clișeu, dar România de astăzi nu este doar o echipă, se transformă încet într-o familie. Și aici e doar meritul lui Edi. În nebunia lui a încropit o echipă, a făcut un grup și l-a băgat pe Pușcaș titular în cel mai important meci al carierei lui de antrenor. Și Pușcaș l-a trimis la Euro. Să câștigi de o asemenea manieră un meci în care mingea a stat aproape tot timpul la adversar, să ai ocaziile cele mai mari, iar, cel mai important, să nu dai nicio secundă impresia că nu controlezi jocul, e ceva ce România nu mai făcuse de multă vreme. Iar ăsta este exclusiv meritul lui Iordănescu.
România nu a contat la capitolul posesie. Israel a avut 65 la sută mingea din timpul efectiv de joc. Noi, restul de 35 de procente. Dar am fost tare buni și fără minge. Echipa a fost compactă, Israelul a jucat practic fără linie de mijloc, iar reacția românilor atunci când pierdeau mingea a fost fabuloasă: să vă uitați cât de repede se repliau ai noștri și cum apărea de nicăieri un român, la dublaj, la fiecare fază mai periculoasă a Israelului. Am tras de opt ori pe poartă în seara asta. Și aproape de fiecare dată era cât pe ce ca mingea să și intre în poartă. Oare de când nu a mai tras România de 8 ori pe poartă și de 18 ori spre poartă? Așa-i că lucrurile par mai simple când nu ești fricos și nu vrei să păcălești fotbalul? Acum nu că ne îmbătăm cu apă rece(alt clișeu, nu?), au fost destule erori, sunt multe de rezolvat. Dar suntem la Euro, după opt ani și poate că tot un Iordănescu va fi cel de numele căruia se va lega o altă performanță mare a naționalei.
Suntem primii în grupă, cel puțin până la meciul cu Elveția. Asta înseamnă că suntem în urna a doua la tragerea la sorți. Și dacă lucrurile rămân așa, putem să visăm, nu? Puem să visăm la o grupă ceva mai accesibilă, care ar putea arăta așa: Turcia, ROMÂNIA, Scoția, Slovacia. Evident că lucrurile se pot schimba, dar putem visa, nu?
PS 1: Sunt la fel de sigur, precum am fost de calificare, că vom termina pe primul loc.
PS 2: Salut, Daniel Boloca!
