Patru zile au trecut de când un om minunat a plecat de lângă noi. Patru zile, în care, recunosc, mi-a zburat mult mintea la Helmut. Mi-a fost teamă să mă apropii de tastatură tocmai pentru că n-am vrut nicio secundă să cred că e adevărat. Să cred că eroul copilăriei mele nu mai e la un telefon distanță. Luni, la ora 13:17 a fost ultima dată când am format numărul lui. Ajunsese și la mine vestea că ne-a părăsit. N-am vrut să o cred și într-o încercare disperată de a mă trezi mi-am făcut curaj și am sunat. De data asta nu a mai răspuns nimeni. Un apel gol și un mesaj sec: abonatul nu poate fi contactat. Încercați mai târziu. Doar că „ mai târziu” nu va mai fi niciodată. Așa cum niciodată nu va mai exista un alt Helmut!
Omul care mi-a îmbrăcat copilăria în verde
Nu mi-am ascuns niciodată dragostea pentru Steaua București. Mi-am asumat-o, de multe ori am avut tare mult de pierdut. Nu m-am îndrăgostit de Steaua București pe 7 mai 1986. Ci cu vreo patru ani mai devreme, a avut tata grijă să mă ducă în templu pentru un amărât de meci de campionat. De atunci n-a mai contat altceva, chiar dacă nu pricepeam foarte multe din ce se întâmpla la câțiva metri în fața mea. O dată la două săptămâni, drumul Râmnicu Sărat-Bulevardul Ghencea era bătut în cuie. Minunea aia de la Sevilla am văzut-o la un televizor alb-negru, dintr-ăla cu lămpi, care se încălzea repede. Habar nu aveam că eroul meu era îmbrăcat în verde. Tot ce vedeam era un uriaș mustăcios. Un fel de David înconjurat de „Goliații” Barcelonei. Am aflat ulterior că tricoul lui era verde.
Nici nu vă imaginați ce bucurie a fost pentru mine când la câteva zile distanță, am primit un tricou verde, simplu, fără nicio legătură cu cel purtat de Duckadam la Sevilla. Și cât de important m-am simțit când am ieșit în fața blocului, îmbrăcat în verde, cu un tricou pe spatele căruia scrisesem cu o carioca neagră numărul 1. Și numele Ducadam(pe vremea aia nu exista litera k în numele lui). Caligrafia era înfiorătoare, n-am avut niciodată vreun talent la desen, dar eram atât de mândru de nu vă puteți închipui. Poate voi, ăștia mai tineri vă frecați la ochi citind asta, poate nu înțelegeți cum e să nu poți să-ți iei din magazin un tricou al echipei pe care o iubești. Sper doar să nu apucați să trăiți astfel de vremuri. Eu sunt sigur că n-aș vrea să mă întorc acolo. Mă bucur însă de un lucru: că am avut ocazia să-mi întâlnesc eroul chiar în copilărie. L-am întâlnit pe OMUL care mi-a bucurat acea seară de miercuri, 7 mai, câteva săptămâni mai târziu, undeva în zona vestiarelor stadionului Steaua. Și câtă bucurie a fost când m-a luat în brațe. Cu zâmbetul ăla șmecheresc și cu bunătatea lui incredibilă. Și tare mult iubesc fotografiile astea două.
Nu m-aș fi gândit la acel moment că de eroul copilăriei mele mă vor lega, ulterior, atât de multe amintiri. Cum mi-a tremurat mâna pe telefon când l-am sunat pentru prima dată ca să-l rog să programăm un interviu sau cum le arătam prietenilor mei, mândru nevoie mare, că numărul lui Helmut Duckadam e în agenda telefonului meu. Și nu uit nici ziua când mi-a răspuns la apel „Da, Claudiu! Ce faci?” Îmi salvase numărul. Eu, nimeni în drum, eram în memoria telefonului eroului meu. A omului pe care l-am pus pe piedestal într-o seară de miercuri și pe care nu l-am mai dat jos niciodată de atunci.
Domnule Duckadam, îți mulțumesc!
Rar mi-a refuzat invitațiile la emisiuni. O făcea doar atunci când nu se simțea bine sau când intervalul meu se intersecta cu cel de la Digisport. Helmut Duckadam nu era magnet pentru audiență. Nu făcea scandal, nu se bălăcărea prin studiourile de televiziune. Omul își spunea părerea. Pertinentă și de cele mai multe ori deranjantă. Nu a plecat de la Steaua pentru că îi micșorase Gigi Becali salariul. A plecat de acolo pentru că alții l-au forțat să o facă. Pentru că alții l-au izolat și-l țineau pe post de marionetă. Îl plimbau prin deplasări sau la dineurile oficiale ca să se laude cu el. Atât. Cei care astăzi îi dedică postări lacrimogene pe rețelele sociale, sunt aceiași cu cei care l-au aruncat ca pe o măsea stricată atunci când n-au mai avut nevoie de el. Că era expirat. Azi spun despre el că e o legendă. Că asta-i țara, ăștia suntem. Ne batem joc de orice fărâmă de istorie pe care o avem. Suntem niște bișnițari care ne vindem pentru un simplu leu în plus. Helmut Duckadam nu a fost ca noi. Nu s-a vândut niciodată, nu s-a dezis niciodată de principiile sale. A fost înjurat în cel mai crunt mod posibil de niște băieți care spun că n-au trădat niciodată. Pentru simplul motiv că a ținut mereu să spună că, pentru el, Steaua e echipa din prima ligă. Ani la rând l-au înjurat. Luni seară au venit și i-au strigat numele. Un gest de recunoștință, târzie, pe alocuri ipocrită. Mulți dintre oamenii alături de care a adus Cupa Campionilor la București îl ocoleau. Din același motiv. Nu o să-i critic niciodată pentru că și ei, la fel ca Helmut Duckadam sunt eroii copilăriei mele, dar n-o să uit probabil niciodată vorbele „Ursului”. L-am întrebat dacă e dezamăgit de ei. Mi-a spus doar atât: „Niciodată! Sunt și vor fi mereu prietenii mei. Fără ei, eu nu aș fi existat!” Nu a zis-o niciodată, dar cred că reciproca e la fel de adevărată.
Mi-au luat patru zile să scriu aceste rânduri. Deschideam laptopul, scriam câteva fraze, îl închideam la loc. Pur și simplu nu puteam să leg câteva fraze. Nici acum nu sunt foarte convins că am reușit. Nu l-am recitit, sper doar să nu-mi fi jucat gramatica vreo festă. M-am jucat cu amintirile mele în speranța că voi putea scrie toate poveștile pe care le am cu eroul meu. Am realizat târziu cât de multe sunt și că nu aș putea să le adun pe toate, coerent și într-o ordine cronologică. Poate pe unele chiar le-am uitat. Dar acea seară de mai, de vacanță de primăvară, n-o să o uit niciodată. Pentru că de acolo a început totul pentru mine. Eroul meu, a devenit ulterior prietenul meu. Vă mulțumesc pentru această șansă, domnule Duckadam!
