Radiografia unei echipe care n-a murit în sufletul fanilor: FC Național / Progresul București

Hai să fim serioși – dacă ai trăit anii ’90 și 2000 în România și ai fost cât de cât pasionat de fotbal, n-aveai cum să nu știi de FC Național. Sau Progresul, sau Progresul-Finanțe-Bănci, sau cum i s-a mai zis. A fost echipa aia „altfel”: nici prea sus, nici complet uitată. Fără să fi fost vreo Steaua sau Dinamo, a mirosit totuși de câteva ori a titlu. A stat aproape de elită, a jucat în Europa, a crescut jucători valoroși și s-a stins trist, dar cu demnitate.

Hai să facem o recapitulare sinceră, fără menajamente, pentru cei care știu fotbalul și au apreciat întotdeauna echipele care nu joacă doar pentru trofee.

Originea bancarilor – începuturi cu spirit și suflet

Totul începe în 1944, în plin război, când câțiva oameni din Banca Națională a României pun bazele unei echipe la Rășinari. Da, ai citit bine. La Rășinari, nu la București. Inițiatorii? Nicolae Pop și Traian Pătrașcu. Mai târziu, echipa devine B.N.R. București, urcă în Divizia B și, prin 1955, își face debutul în Divizia A. Se chema atunci Progresul Finanțe-Bănci București, și nu avea în spate vreo armată sau minister. Din contră, asta le aducea mai degrabă antipatii din partea „sistemului”. Dar le-a adus și simpatii printre oameni.

Legenda Titus Ozon face ravagii în anii ’50, iar în sezonul 1959–60, Progresul câștigă Cupa României. Bate Dinamo Obor în finală, cu 2-0. Se califică în Cupa Cupelor, dar Securitatea zice pas. Nu le-a plăcut „atitudinea” jucătorilor de la ceremonie. Era România, ce să mai…

În anii ’70–’80: o echipă care tot urca și cobora

S-au perindat nume mari prin echipă – Oaidă, Mateianu, Dudu Georgescu – dar instabilitatea a fost o constantă. Se promova, se retrograda, iar baza de suporteri rămânea acolo, loială. Stăteau cu 5–6.000 de oameni în tribune la meciuri din Divizia C. Asta spune multe.

Problemele financiare și lipsa unui stadion propriu după demolarea Dr. Staicovici în 1986 au dus echipa într-un exil de aproape 10 ani. Giulești, Voința, IMGB – pe acolo s-au jucat „acasă” meciurile Progresului. A fost greu, dar nucleul suporterilor a rezistat. În 1991, echipa revine în Liga I și se pune pe treabă.

Anii de aur în Cotroceni

Cotroceniul e o bijuterie apărută în 1995. Primul stadion modern construit după Revoluție. Capacitate de 14.500, tribune acoperite, nocturnă. Acolo începe adevărata renaștere. În 1994, echipa devine FC Național, cu Gino Iorgulescu la conducere. Îl ții minte pe Dună? Aproape golgheter al campionatului. O echipă cu cap, dar fără bani de aruncat.

În 1995–96 și 1996–97, echipa termină vicecampioană. Învinge pe Craiova, o bate pe Steaua, dar nu prinde aurul. În Europa merge bine: elimină Partizan și Chernomorets, dar cade în fața lui Club Brugge. Totuși, pentru un club fără sprijin politic sau buget din Petrom, e o performanță.

Apogeul: Sezonul 2001–2002

Ăsta-i sezonul despre care suporterii Naționalului vor vorbi toată viața. FC Național ajunge să conducă Divizia A cu un punct înainte de ultima etapă. Are echipă solidă: Vintilă, Potocianu, Papură, Coman, Caramarin, Radu Niculescu, Popescu. Pe bancă, Cosmin Olăroiu. Dar managementul… catastrofă.

Un bosniac dubios, Mugdin Hadzibegović, apare în peisaj, cumpără 60% din acțiuni, dar n-are bani. Pleacă 15 jucători într-o zi. FRF îi retrage licența, revine Iorgulescu, dar haosul rămâne.

Ultimul meci al sezonului e la Craiova. 30.000 de oameni în tribune. Craiovenii țin cu FC Național, că urau Dinamo. Dar echipa pierde 1–2. Titlul se duce la Dinamo. Se putea scrie istorie, dar a ieșit un mare „păcat fotbalistic”.

Europa, din nou: ultimele performanțe

În 2002–03, FC Național revine în Cupa UEFA. Elimina KF Tirana și Heerenveen, dar pică în fața lui PSG. E ultima aventură europeană. Sezonul 2004–05 se termină pe locul 4. Mai bifează două finale de Cupă: 2003 și 2006. Le pierde ambele, 0–1 cu Dinamo și Rapid.

Apoi încep căderile în lanț. Marin Dună e antrenor, apoi Vlădoiu, Ciobotariu, Cârțu, Șerban, Panduru, Șumudică… pare o glumă, dar nu e. În 2007, FC Național retrogradează. Se redenumește Progresul. Ultima zvâcnire e un loc 2 în turul de campionat 2008–09 cu Șumudică pe bancă. Apoi e exclusă. Faliment. Cotroceniul e gol. Gata.

După 2009: fantomele trecutului

În 2009, apare AS Progresul. În 2014, ruptura: se formează Progresul Spartac 1944. Numele e un mix: Progresul (tradiție), Spartac (nume folosit în ’50), 1944 (anul fondării). Se joacă prin ligile inferioare, pe terenuri obscure. Fanii se împart. Suporterii adevărați n-au uitat Cotroceniul, dar nici nu prea mai vin.

Azi, Progresul Spartac e în Liga III. CS Progresul 2005 bântuie prin Liga IV. Nimeni nu mai e sigur cine e „urmașul de drept”. Dar pentru cunoscători, FC Naționalul adevărat s-a stins în 2009.

Radiografie completă: cifre și nume

• Fondare: 10 mai 1944, Rășinari
• Cupa României: Câștigată o dată (1959–60), patru finale pierdute
• Loc 2 în Liga I: 1995–96, 1996–97, 2001–02
• Participări europene: 1996, 2002, 2005
• Stadioane: Dr. Staicovici (până în 1986), Cotroceni (1995–2009)
• Jucători emblema:
  • Titus Ozon
  • Nicolae Oaidă
  • Dudu Georgescu
  • Viorel Mateianu
  • Marin Dună
  • Radu Niculescu
  • Tiberiu Curt
  • Ovidiu Petre
  • Gigel Coman
• Antrenori memorabili: Florin Halagian, Walter Zenga, Cosmin Olăroiu, Viorel Hizo, Gino Iorgulescu (președinte/antrenor)
• Locul 15 în clasamentul all-time al Superligii.

Hai să încercăm un Prim 11 All-Time pentru FC Național / Progresul București – bazat pe valoare, impact în istoria clubului și simbolistică. Aleg o formulă clasică 4-4-2:

Portar

Bogdan Vintilă – Calm, experimentat, om de bază în perioada de vârf din anii 2000. Și-a lăsat amprenta atât ca jucător, cât și ulterior în fotbalul românesc.

 

Apărare

-Robert Ghindeanu (fundaș dreapta) – Polivalent, muncitor, tipul de jucător care ținea defensiva legată.
-Jonathan McKain (fundaș central) – Unul din duzina de australieni care au jucat la Progresul. Fotbalist sigur, cu prezențe active la reprezentativa țării sale.
-Adrian Matei (fundaș central) – Căpitan în anii grei și piesă centrală în defensivă în sezonul 2001–2002.
-Valeriu Soare (fundaș stânga) – Legendar în anii ’60, a câștigat Cupa României cu echipa în 1960.

Mijloc

-Gabriel Caramarin(mijloc central) – Muncitor la mijloc și defensiv.
-Titus Ozon (mijloc central ofensiv) – Icon al fotbalului românesc, jucător tehnic și marcator de excepție.
-Gabriel Popescu (mijloc central) – Om de echilibru în perioada modernă, matur și eficient.
-Ovidiu Herea (mijlocaș stânga) – Tehnic, puternic, și un produs 100% al spiritului FC Național.

 

⚽ Atac

-Marin Dună – Golgheter, lider, „sufletul” echipei din anii ’90.
-Ionuț Savu – Finalizator excelent, om de care adversarii se temeau mereu.

Antrenor All-Time

Florin Halagian – A dat identitate echipei în perioada în care FC Național era o forță în campionat. A știut să construiască o echipă competitivă cu resurse limitate.

 

Un final trist, dar cu fruntea sus

Progresul București, FC Național – indiferent cum îi zici – n-a fost doar o echipă. A fost o stare de spirit. Fără susținere politică, fără patroni excentrici, dar cu oameni care au pus suflet. A fost despre fotbalul cinstit, cu buget mic și vise mari. A dat României jucători de echipă națională și a scris file importante din istoria Ligii I.

Azi nu mai e pe harta mare, dar cine a ținut cu ea știe că unele echipe n-au nevoie de trofee ca să rămână legendare.

Dacă ești din generația care își amintește de Cotroceniul plin sau de dubla cu Partizan, știi exact ce înseamnă Progresul. Nu trebuie să-i explici nimănui. Știi doar că… „bancherii” au fost altceva. Și merită să fie ținuți minte.