“Dică, du-te Dică!”
Aceste cuvinte, dar prețul libertății politice a fost implozia fotbalului autohton, cu siguranță aprind aproape instant amintiri plăcute în capul oricărui iubitor de fotbal, fie el stelist, dinamovist sau rapidist, cuvinte ce au făcut mulți suporteri mândrii că sunt români și mândrii că le povestesc nepoților zilele de glorie a fotbalului românesc, fie la nivel internațional, fie la nivel național.
Ei bine, aceste vremuri au trecut de mult și sferturile de finală din America, unde România a ajuns în 1994 sau semifinalele de Cupă Uefa dintre Steaua și Rapid din sezonul 2005/2006, sunt amintiri vagi care ne fac să sperăm că fotbalul românesc încă mai are o șansă.
Dacă stăm să ne gândim, din 1994 ușor, ușor a început această regresie al acestui sport minunat care a unit mii de oameni din întreagă lume indiferent de religia, culoarea sau echipa preferată. Dar, oare ce s-a întâmplat? Care este motivul pentru care astăzi ratăm orice calificare la un turneu final cu Națională României, iar echipele de club trag cu dinții la o calificare în grupele Champions League doar pentru că le pot salva financiar sezonul?
Mulți ar spune că este vorba de lăcomie, de lipsă de talent, însă înainte de a trage concluzii pripite aici îll putem cita pe conducătorul Generației de Aur din 1994, Regele Hagi, care probabil a spus-o cel mai bine: “În multe discipline sportive, România a fost un exemplu, dar acum suferim. Acest proiect mare nu depinde de noi, ci de oamenii importanți din România.”.
Exact, ați auzit foate bine, sportul în general a pierdut susținerea statului român, iar acest fapt a făcut ca fotbalul românesc să aibă mai mult de pierdut decât de câștigat, așa cum o spune faimosul Keir Radnedge în goal.com, România s-a numărat printre cele patru națiuni europene care s-au aliniat la startul Primului Campionat Mondial de Fotbal, organizat în Uruguay, în 1930. Atât de mare era entuziasmul la cel mai înalt nivel, încât Regele Carol a achitat cheltuielile de deplasare ale echipei, peste ocean, iar astăzi patronii echipelor de club din România, abia “găsesc” bani să se salveze că să nu ajungă în același stadiu nefericit că fostele câștigătoare a Ligii 1, precum Unirea Urziceni sau Oțelul Galați.
Revenim la ideea cu care am început acest articol și anume: “Prețul libertății politice a fost implozia fotbalului autohton.”. Exact acest fenomen a cauzat ceea ce s-a întâmplat după anul 1989, când prin libertate fotbalul a devenit doar un hobby pentru cei pasionați sau business pentru cei doritori să facă un profit din creșterea și vânzarea unor jucători pe sume modeste. Lipsa implicării statului și fară susținere la nivel înalt, fotbalul românesc duce lipsă nu doar de terenuri de fotbal sau baze de antrenament moderne, dar și de antrenori corect educați, precum Mircea Rednic sau Ladislau Bölöni, care au făcut performanță la care ar fi putut să creeze jucători de top din marile talente, spre exemplu, Denis Alibec, Ianis Zicu, Nicolae Mițea sau Vlad Chiricheș, care deși au avut șansa de a evolua la cluburi importante din Europa, le-au lipsit clar disciplina, care este absolut necesară și ce ar fi trebuit fi învățată de la o vârstă fragedă chiar aici pe terenurile de fotbal din România.
“Motivele” pot continua și să arătam cu degetul este ușor însă acum în 2023 ar trebui să tragem linie și să învățam din greșelile făcute în trecut. Acum ar trebui să luăm măsuri pentru a rezolva această situație, să ne unim și să oferim acestui sport muribund în România suportul necesar, pentru că începând chiar cu noi, cei de jos, cei care așteptam fiecare weekend pentru a ne vedea echipa preferată, schimbarea în bine poate începe și poate face o diferență încă de la modul în care vorbim și le povestim copiilor noștri de momentele de glorie ale fotbalului românesc.
