La 40 de ani fără 12 zile, valorosul, dar controversatul fotbalist a decis să pună punct carierei. Ce rămâne în urma sa? Valoarea sau controversele?
Pentru mulți dintre noi, care ne credem plini de virtuți personale, repere de moralitate, și, întrunind acest buchet de calități, ne autointitulăm judecători supremi ai oricui, stâlpul infamiei nu poate fi conceput altfel decât avându-l pe Gabi Tamaș legat fedeleș de el. Un bețiv, un imoral, un certat cu legea, un dezagreabil exemplu pentru tineri.
Voluptatea de a vorbi despre ”derapaje”
Sunt oameni care judecă așa. E vorba despre iubitorii necondiționați ai termenului ”derapaj”, care nu e neologism, ci o adaptare a alunecării involuntare spre limba de lemn tot mai lustruită a prezentului. Cuvântul ”derapaj” se folosește cu voluptate, se rostește cu gura plină și cu vocea amplificată ori de câte ori puritanilor li se pare că o anumită persoană se comportă altfel decât ar vrea dumnealor să se comporte toată lumea. Iar Gabi Tamaș n-a fost deloc zgârcit în a le oferi contestatarilor săi destule prilejuri de a-și etala lexicul corporatist-globalizat.
Au mai ”derapat” și alții
Poate fi mare un fotbalist care a dormit prin scări de bloc, s-a îmbătat de nenumărate ori și a făcut scandal, a condus în stare de ebrietate, s-a ales cu dosare penale, a dormit pe ”țambalul” pușcăriei? Mulți vor spune că nu, vor rosti fraze goale care vorbesc despre intransigență, vor defila cu steagul acuzării fluturat cu mult elan. Dacă Tamaș nu poate fi numit fotbalist mare din cauza ”derapajelor” de care-l acuză puritanii săi critici, înseamnă că nici Gascoigne, nici George Best, nici Cantona n-au fost fotbaliști mari. Sigur că arealul de evoluție al mai înainte amintiților e mult mai parfumat decât îmbâcseala noastră atmosferică, dar capetele de acuzare sunt cam aceleași: băutură, nesupunere, încălcări ale legii.
Ce trebuie pentru ”a fi mare”?
La peste două decenii de carieră derulată la nivel cât se poate de înalt, la 67 de selecții în reprezentativa României, la înșiruirea campionatelor din Anglia, Franța, Spania, Turcia, Rusia și Israel însăilate în biografia sa, se poate vorbi fără rezerve despre un fotbalist mare. Longeviv, cu 15 ani (de la 20 la 35 de ani ai săi) în care aproape că n-a lipsit din echipa națională. Puternic, Dăruit, mereu cu tibia în calea crampoanelor adverse, de multe ori bandajat la cap după niște dueluri aeriene mai complicate. Dar și posesorul unei tehnici reconfortante pentru un fotbalist de aproape un metru nouăzeci. Tehnică nu înseamnă neapărat dribling sau pasă cu călcâiul. Tehnica este lovirea corectă, șutul impecabil, săritura la cap cu ochii deschiși, nu ca fricoșii, cu pleoapele lipite.
Ghiuleaua puștiului de 19 ani
Întâmplarea fericită a făcut să fiu martorul ocular al unuia dintre primele sale goluri înscrise în prima ligă. Chiar pe stadionul din Brașov, unde echipa locală întâlnea pe Dinamo. Gabi fusese adus în Ștefan cel Mare de la Tractorul, debutase de curând, juca ”niște minute” pe finalul meciurilor. În acea primăvară a lui 2003, când el încă nu împlinise 20 de ani, Dinamo mergea foarte slab, înota pe la jumătatea clasamentului, abia ieșise din acea ”legendară” serie de șapte înfrângeri consecutive, iar sub Tâmpa era condusă cu 2-1, conturându-se încă un eșec. A fost aruncat în teren mai mult ca un capriciu al lui Andone, antrenorul de atunci. Cine, atunci când e condus, bagă un fundaș de 19 ani? Uite că bagă! La una din ultimele faze ale meciului, Gabi a urccat cu mingea, a treut în jumătatea adversă și de le la 35 de metri a șutat impecabil, sub bară, o ghiulea pe care n-o prindeau nici trei portari dacă s-ar fi aflat între buturi. Genul acela de șut dat atât de tare, încât mingea nu are timp să se mai învârtă, devine ghiulea de neoprit.
Cu ”piciorul în mână”
Asta la tinerețe, apoi au fost altele și altele, 20 de echipe în palmares (detractorii îi vor scoate iarăși în evidență inconstanța, nestatornicia) și un final de carieră punctat iarăși de valoarea lui, de rezistența sa fizică. Evolua la ”U” Cluj, în liga secundă, și au jucat un meci la Bacău. L-a căpăcit un adversar, i-a făcut genunchiul praf. A venit Ambulanța, au vrut să-l pună pe targă, n-a vrut, a țopăit în piciorul teafăr până la dubiță. La spital i s-a spus că trebuie operat, el a întrebat mai întâi cât va dura refacerea, apoi dacă pot să-i facă ceva ca să amâne operația, pentru că peste câteva zile era meci important. Când la Bacău încă se juca, a revenit la teren, și-a încurajat coechipierii, apoi a stat cu gheață în autocar tot drumul, iar peste câteva zile era iarăși pe teren, iar operația a lăsat-o pe altă dată. Din câte se pare, ultimii ani i-a jucat fără ligamente la unul dintre genunchi!
Viciu, dar și har
Acestea se văd mai greu, nu sunt de prima pagină, precum ”derapajele”. Sacrificiul nu atrage, eroismul nu vinde atât de bine ca viciul, e nevoie de titluri agresive, iar societatea caută modele impecabile. Multe dintre acele modele se culcă la nouă seara, își inventariază glutenul din alimente (Gabi mai băga o slană cu ceapă sau niște mici), iar când e să intre pe teren arată ca niște băieței cu unghiile tăiate regulamentar, dar care nu vor ajunge niciodată la valoarea unui dăruit cu har precum Gabi Tamaș, care a fost atât de vicios și de lipsit de virtuți încât a jucat la nivel înalt peste două decenii.
