Am bătut Cipru! Firesc! N-am înțeles toată euforia de după victoria de aseară. Toate titlurile bombastice, răstălmăcite și care mai de care mai spectaculoase. Am dat, din nou, trei goluri. Iarăși firesc, atât timp cât am jucat împotriva echipei de pe locul 123 în clasamentul FIFA. Adică am ajuns să ne bucurăm atât de tare de firesc? Atât de jos ajunsesem? De la Iordănescu încoace, România a intrat pe calea normalului. Nu suntem și, probabil, nu vom fi niciodată cei mai buni din lume. Da’ suntem mult mai buni decât Kosovo, Lituania, Cipru și așa mai departe. Chiar atât de jos ne dusesem încât o victorie logică, cu trei goluri marcate, în Cipru, să ne bucure atât de tare. Oare nu mai știm/știam care ne e locul în lumea asta?
Naționala a renăscut în același timp cu suporterii ei
Meciul ăsta mi-a dat o certitudine. Românii au revenit lângă echipa lor. Românii au înțeles că naționala nu are nimic în comun cu parveniții cocoțați pe scaunele călduțe de la Casa Fotbalului, că nu are nimic în comun cu toți borfașii ce se aciuaseră prin fotbalul românesc. Naționala e doar o stare de spirit, pe care trebuie să o iubești. Că e de suflet sau de aur, nu contează. Iar momentul EURO s-a repetat sâmbătă seara în Cipru. Arena din Larnaca a fost galbenă, aproape de la un cap la altul. Mânați de politicieni mizerabili spre alte locuri, românii noștri s-au refugiat și aseară în naționala lor. Au uitat că-s departe de țară, de familii, de tot. Măcar pentru 90 de minute pe stadion și alte câteva ore în fața hotelului naționalei. Zic eu că aici e marele câștig al acestei echipe. Nu că avem nouă puncte și nouă goluri marcate în cele trei meciuri din Națions league. Pentru că asta e firesc.
„Le-am spus băieților că e prima dată când văd 6.000 de români în deplasare. N-am mai văzut așa ceva de când sunt la națională, de 8 ani! Nu s-a văzut că am jucat în deplasare. Ne-au făcut să ne simțim ca acasă. Ne-am câștigat meciul, ne-am îndeplinit primul obiectiv din această lună.” Nicolae Stanciu, după Cipru-România 0-3
Cum firesc a fost și ce s-a întâmplat în prima repriză a meciului de la Larnaca. Cu un fotbal teribil de atrăgător, simplu, așa cum se poartă prin marile campionate ale lumii. Ai noștri au cam pictat vreo oră, cum se spune prin fotbalul de la noi. E încântător să-i vezi pe Man, Rațiu, Răzvan Marin sau Stanciu în zilele lor bune. Nici nu mai contează că ai lor au început mai bine. Că ne-au cam înghesuit în primul sfert de oră. Ba tind să cred că ne-au făcut un bine și că nu și-au asumat rolul de echipă mică. Că au ieșit la joc și ne-au făcut viața mai ușoară. Pentru că România lui Lucescu știe să joace atunci când adversarul nu păcălește fotbalul, deși poate că la fel de firesc ar fi fost ca ciprioții să-și asume rolul de echipă mică, să stea la cutie și să aștepte. Dacă l-ar fi avut pe Sorin Cîrțu antrenor, bănuiesc că acesta ar fi fost scenariul. Cei mai buni oameni ai naționalei Rațiu și Man ne-au așezat repede în grafic. 1-0 în minutul 16. Și parcă dintr-o dată s-a schimbat fața echipei. De mult timp nu mi s-a mai întâmplat să văd atâtea combinații spectaculoase ale românilor. Pase din prima, devieri, zici că nu-s tot ăia de îi înjuram până să-i așeze Iordănescu într-o poziție. Iar Lucescu să-i pună să și joace fotbal. Mihăilă se bagă și el în seamă, scoate un penalty, fără emoții pentru Răzvan „ Shearer” Marin, care face 2-0. Mvp-ul Dennis Man inventează o centrare perfectă pentru primul gol al lui Drăgușin la națională și cam aia e. Noi scăpăm de emoții, ai lu’ nea Mircea scapă de griji și redevin cei care ne-au retrogradat în divizia C a Ligii Națiunilor. Căci, hai să nu ne entuziasmăm, dar nici măcar Mircea Lucescu nu are cum să-i dezvețe de românisme în doar trei meciuri. E drept că nu aveau nici de ce să mai forțeze după golul trei. Își făcuseră norma, soarta era bătută-n cuie, dar, totuși exagerat de multe călcâie și matrapazlâcuri. Exagerat de individualiști. Exagerat de multe pase greșite. Și poate, pentru prima dată, oamenii veniți de pe bancă n-au ajutat deloc echipa. Nici măcar Ianis Hagi, cel mai aclamat român din Larnaca. Drăguș a ratat air din toate pozițiile, iar Pușcaș pare că e bun doar când joacă în Turcia. La națională, nu!
„Nici măcar horă nu joacă! Este un dezastru viu. Cât l-a băgat acolo, 20-25 de minute, nu știu dacă a dat două mingi la noi. A pierdut toate duelurile. E rușinea fotbalului românesc că s-a ajuns la Pușcaș și stă Mitriță pe bancă. E rușinea fotbalului românesc că ajungi să joci cu Pușcaș, care nu a confirmat niciodată nimic la echipa națională. Deși mi se pare ieșit de mult din formă, chiar cu kilograme în plus, Alibec este mult peste gluma asta de atacant.” Cornel Dinu după Cipru-România 0-3
Ne-a fost cumva tare frică de meciul ăsta cu Cipru. Ba am tot auzit că ăsta e marele examen al naționalei. Bănuiesc că marele examen al grupei de divizia C. Nu de alta, dar ne aștepată unele nițel mai grele. Îmi e teribil de greu să cred că România mai poate pierde primul loc din grupa asta. Football meets Data meets spune că avem 95 la sută șanse să terminăm primii și doar 5 procente la locul doi. Și totuși, hai să nu facem revelion din asta. Jucăm cu Lituania, Cipru și Kosovo, până la urmă. Dar merităm să ne bucurăm. Nu am mai făcut-o de ceva vreme!
Cum se califică naționala și de ce e important să termină grupa cu maxim de puncte
Practic, ăsta ar cam trebui să fie obiectivul. Să câștigăm tot până la final, pentru că ne avantajează teribil. După primele 3 etape din Liga Națiunilor, doar 3 din cele 48 de echipe ale primelor 3 Ligi au amaxim de puncte: Portugalia, Grecia și România, iar cele 16 care vor juca baraj vor fi împărțite în patru grupe a câte 4 echipe, iar meciurile se vor juca în sistem Final Four: semifinale și finală în manșă unică, din care vor rezulta ultimele patru participante la Mondial. Iar câștigătoarea grupei urcă în divizia B. Adică cam pe unde ne e locul acum. Iar dacă ne uităm la ce mai avem de jucat în această toamnă, n-ar fi un obiectiv deloc realizabil:
- Lituania – România (15 octombrie 2024, ora 21:45);
- România – Kosovo (15 noiembrie 2024, ora 21:45);
- România – Cipru (18 noiembrie 2024, ora 21:45);
Matematica de după Larnaca nu e deloc rea. I-am subordonat cam la toate capitolele. De la posesia superioară(58% vs 42%), până la șanse mari de gol(5-4) și șuturi la poartă(19-15). La șuturi pe poartă diferența este mult mai mare: 9-4. 509 pase au reuși oamenii lui Lucescu sâmbătă seara, față de 362, Cipru. Ceea ce m-a bucurat însă cel mai tare pe mine a fost ceea ce ălora mari li se pare elementar. România a tras de 11 ori la poartă din interiorul careului. Adică nu ne-am mai ferit ca altă dată de a duce mingea în suprafața de pedeapsă. Nu am mai cautat șuturile salvatoare de la distanță. Nu am mai încercat să scăpăm de minge cât mai repede. Cu Lucescu băieții ăștia chiar își asumă responsabilități.
Și bineînțeles, omul meciului: Dennis Man! Notat cu 8.2 de sofascore, mijlocașul de la Parma dă cumva senzația că nu se poate fără el. Și e bine că avem, din nou, un fotbalist decisiv, care trage echipa după el. În Cipru a stat pe teren 72 de minute. Timp în care a marcat o dată, a pasat decisiv o dată, adică a făcut două dintre cele trei goluri ale noastre. 89 la sută dintre pasele trimise au ajuns la coechipieri și a mai avut o altă mare ocazie de gol. La minusuri trecem și cele 14 rânduri în care a pierdut posesia echipe sale, dar se comepnsează cu restul. Că până la urmă n-ai cum să fii perfect.
„Știam că dacă nu vom înscrie repede nu ne vor lăsa să marcăm, dar am marcat repede 2 goluri și altfel a fost meciul. Mă simt bine, am avut și puțin noroc. Cu Lituania va fi un meci greu. Finală cu Kosovo? Nu trebuie să ne gândim la asta, trebuie să le luam treptat pe toate. Nu am reușit să vorbesc cu Mircea Lucescu prea multe. Ne dă încredere, ne explică cum stau lucrurile. Eu, dacă am reușite, îmi acord singur încredere. Asta mă face să îmi ajut echipa. Mă simt bine, am avut continuitate și antrenamentele de zi cu zi își spun cuvântul”, Dennis Man, după Cipru-România 0-3
Avem din nou un prim 11
Și am mai câștigat ceva, nu doar iubirea necondiționată a fanilor. Am recâștigat un prim 11. Fără tot felul de experimente, fără jucători parașutați la dorința impresarilor de a mai face un ciubuc cinstit. Acum, la fel ca în urmă cu ceea ce pare o eternitate, dacă ne trezești din somn știm că în dreapta e Rațiu, că Man e responsabil cu centrările din dreapta și Mihăilă din stânga. Știm că Stanciu dirijează tot iar Burcă și Drăgușin sunt de neînlocuit în centru apărării. La fel cum știam pe vremuri că Dan Petrescu e stăpân în banda dreaptă, că Gica Popescu și Prodan sunt șefii apărării, că Ilie Dumitrescu vine cu pasa de gol din stânga sau că Hagi e mereu acolo în momentele în care ne e greu.
„Trebuie să câștigăm grupa din Liga Națiunilor. Nu e foarte simplu, Kosovo este o echipă foarte bună. E normal ca eu să pun în prim-plan rezultatul, abia apoi jocul. Am cântărit foarte bine valoarea jucătorilor noștri, relațiile lor de joc și am decis că nu am niciun motiv să schimb echipa. Era normal, după 3-0 în deplasare, 3-1 acasă, nu poți schimba.
S-a simțit în repriza a doua, după ce am făcut schimbările, o lipsă de colaborare, dar este absolut normal. Vom încerca prin antrenamentele făcute în continuare să aducem toți jucătorii la același nivel de înțelegere a jocului”, Mircea Lucescu, după Cipru-România 0-3
Nu fac o comparație între cele două generații. Nu ar fi deloc corect. Dar ceea ce i-a lipsit naționalei pare că s-a rezolvat. Familia strânsă în jurul lui Iordănescu s-a transformat acum într-un clan bine închegat cu Lucescu. O echipă ce a învățat că nu trebuie să se teamă de nimeni, un prim 11 pe care românii încep să-l știe pe de rost și fără să se mai întrebe: Cine-i boss, ălă? De ce l-au adus? Nu-l aveam pe cutărică acolo? Mulțumim, Edi! Mulțumim, nea Mircea! Mulțumim pentru că ne-ați redat identitatea!
