De mai bine de un sfert de veac a fost nevoie pentru ca România să ducă din nou un antrenor în Serie A. Bine, e mult spus România. Practic Cristian Chivu și-a trăit mare parte din viață în Italia, greu să-l mai asimilezi unui român, asta dacă nu te uiți la pașaport. Dar să mergem pe varianta care ne avantajează. Ultimul antrenor român ce a stat pe banca unei echipe din Italia a fost Mircea Lucescu. Selecționerul o părăsea pe Inter după un 0-4 cu Sampdoria în martie 1999. De atunci, secetă cumplită pentru antrenorii români, în care totuși insist să nu-l încadrez pe Chivu. E altă mentalitate. Una solidă, pe care a prins-o în anii în care a stat departe de România natală.
După 26 de ani
Sigur, meritul lui Lucescu este incontestabil mai important. A stat un deceniu în Italia, într-o perioadă în care antrenorii străini nu prea ajungeau în cel mai puternic, la acea vreme, campionat din lume. Nu că acum e mare aglomerație de străini. Al nostru e doar al șaselea. De ce mă bucură reușita asta a lui Chivu? Pentru că omul ăsta a înțeles că meseria asta se învață de la cel mai de jos nivel, că nu are importanță dacă ai fost vreun fotbalist uriaș. Nu s-a aruncat să preia o echipă de dragul de a fi în prim-plan. Nu s-a întors în praful din Liga 1. A înțeles că pentru el este vital să rămână în Italia. Și pentru familia lui. Fostul căpitan al naționalei și-a așteptat șansa, a refuzat să fie de umplutură la Ajax și mai presus de orice a avut curaj să preia o echipă aflată în moarte clinică, la doi pași de retrogradare. Asta e genul de misiune sinucigașă, de ambele părți: să-ți angajezi antrenor fără experiență la nivelul ăsta iar tu ca antrenor să accepți „să-ți rupi gâtul” încă din start. Și ce debut a avut Chivu. Victorie. Uriașă împotriva unei echipe pe care nu o bătuse nimeni în acest an. Și a câștigat complet italienește, culmea împotriva lui Vincenzo Italiano.
Parma lui Chivu nu plimbă mingea, ba chiar o evită cât se poate de mult dacă ne uităm la cifrele meciului cu Bologna. O posesie zdrobitoare în favoarea oaspeților: 74 la sută, față de doar 24 la sută cât au ținut oamenii lui Chivu de minge. Așa-i că e greu de priceput cum de victoria a fost atât de clară? În cele doar câteva antrenamente pe care le-a avut la dispoziție înainte debutul lui oficial în Serie A, românul a înțeles că nu poate modifica din temelii echipa. A păstrat sistemul 4-3-3 pe care l-a folosit predecesorul său la ultima partidă pe banca Parmei și, care, întâmplător e și sistemul lui favorit. În rest, în afara celor două mutări obligatorii din centrul defensivei, Vogliacco-accidentat și Leoni-suspendat a inversat extremele, pe Cancellieri l-a mutat în dreapta iar pe Almquist pe partea opusă. Ba mai mult, l-a lăsat pe Dennis Man pe bancă și l-a trimis din primul minut în teren pe Almqvist, care nu mai jucase de mai bine de o lună. Posesia firavă mai poate fi explicată și de înlocuirea rapidă a lui Bernabe, accidentat cu Estevez, un mijlocaș defensiv, înlocuire ce a readus-o pe Parma la sistemul cu care obișnuia să joace Pecchia, 4-2-3-1. Și așa ne întoarcem la statistica aia seacă dar care ne arată cât de eficientă e trupa lui Chivu: 2 ocazii mari față de niciuna în dreptul echipei lui Italiano despre care insist să spun că era neînvinsă în 2025. Ai lui Chivu au tras de doar patru ori la poartă, față de 16 încercări ale oaspeților, doar că din cele patru, trei au fost pe poartă, față de doar unul al neînvinșilor în 2025. Evident că Bologna a pasat dublu față de Parma: 562 vs 202, însă pe faza de atac, Chivu a știu exact ce vrea.
Bonny nu a mai fost atât de izolat și, chiar dacă nu și-a creat ocazii mari, nu că ar fi avut cum dacă ținem cont de jocul economicos al lui Chivu, a fost omul care a scos penaltyul, pe care tot el l-a transformat. Iar de la 1-0 încolo lucrurile au fost și mai clare: Parma s-a apărat compact, nu a lăsat deloc spații între linii, practic o autobază impecabilă, imposibil de desfăcut. Man i-a dat și el o mână de ajutor în minutul 79, după ce a reușit o pasă minunată pentru Sohm. Și e gata. Pot curge laudele. Prima vine chiar de la Gazzetta dello Sport, care-și începe cronica așa: „Il nuovo eroe di Parma si chiama Cristian Chivu”. Cum să nu ai o duminică dimineață perfectă când citești asta în cel mai cunoscut ziar de sport din lume. Și ca o paranteză, tare îmi e dor și-mi lipsesc zilele în care abia așteptam să iau Gazeta Sporturilor sau Prosport, a doua zi după etapă și să mă pierd în poveștile JURNALIȘTILOR care mi-au făcut copilăria mai frumoasă. Așa, revenind, sunt sigur că nu mai e nevoie de traducere pentru că știu că avem cititori inteligenți, aș vrea să subliniez un lucru să-ți începi aventura în fotbalul mare la 44 de ani cu o echipă pe care toată lumea o vedea deja retrogradată, cu o victorie obținută împotriva unei echipe de Liga Campionilor înseamnă enorm. Mai ales pentru noi, care ne agățăm de orice reușită a unui român, în căutarea unei bucurii în mormanul ăsta de tristețe ce ne înconjoară în fiecare zi.
De la juniori, direct la milionari
Și ca să înțelegem și mai bine cât de valoroasă este această victorie la debut pentru Chivu, hai să-i analizăm puțin „trecutul” de antrenor. Că este la prima experiență pe banca unei echipe din Serie A, știm, că este și la prima experiență ca antrenor al unei formații de seniori iar știm. Bine, știm de fapt tot, dar merită să ne amintim pașii. Chivu și-a luat licența de antrenor în decembrie 2017, în Italia evident. În sezonul următor, a antrenat echipa Under-17 a lui Inter Milano, după ce înainte pregătise formaţia sub 14 ani a aceluiași club.
Pe 16 septembrie 2020, fostul căpitan al României a obţinut licenţa UEFA Pro, absolvind cursurile şcolii de antrenori de la Coverciano. Apoi a preluat echipa Primavera a lui Inter, începând din iulie 2021. Și cam asta a fost tot. Poate să mai conteze faptul că știe foarte bine în ce se bagă: a jucat pentru AS Roma între 2003 și 2007 iar apoi pentru Inter Milano, între 2007 și 2014. Păi ce te recomandă dom’le pe tine să antrenezi fotbaliști de milioane de euro? Cam asta cred că ar fi trebuit să fie reacția unui patron normal la cap. Știu că au fost zvonuri, știu că l-a vrut și Rotaru la Craiova dar mai ales Burleanu la echipa națională, dar al nostru s-a încăpățânat să-și vadă de cap departe de mocirla de la noi. I-a ieșit, cu pumnii strânși poate-i iese și de aici încolo. E sigur că știe cum să-și apropie fotbaliștii iar acum i-a cam dat pe spate și pe fanii Parmei. La și eu aici câteva dintre comentariile suporterilor după debutul lui Chivu la Parma. Mulți dintre ei sunt tot ăia care-l înjurau cu patos după ce semnase contractul.
- Într-un singur meci domnul Chivu i-a arătat incompetentului cum se pregătește un meci”.
- „Dacă l-am fi avut de la început, aveam cel puțin 35 de puncte”.
- „Am văzut bun simț la antrenor, sunt profund mișcat”.
- „Mulțumim, Chivu!”
- „Felicitări antrenorului! Într-o săptămână a făcut mult mai mult decât ne puteam aștepta”.
- „Grande MISTER CHIVU”.
- „În sfârșit niște schimbări făcute cu cap”.
- „Unde sunt cei care au spus că domnul Chivu nu este capabil? Vorbiți acum!”
- „Trebuia să vină cineva cu pregătirea și mentalitatea de la Inter ca să câștigăm din nou”.
- „Mi-a plăcut mult cum noul antrenor a motivat echipa și a oferit mult mai mult echilibru”.
- „Chivu, numărul unu”.
- „Prostiile tactice ale lui Pecchia au fost anulate cu o așezare mai rațională și precisă”.
Și dacă nu doar un antrenor low-cost?
Îl privim pe Chivu ca pe un experiment? Probabil că da. Dar cumva, uneori, experimentele funcționează. Iar Parma e clar echipa unde prind cel mai bine. Enzo Maresca este exemplul perfect. Asta, înainte să apară în peisaj Cristi Chivu. Maresca a ajuns la Parma pe vremea când avea „doar” 41 de ani, era cu trei ani mai tânăr decât al nostru. Atunci, Parma avea altă misiune: să promoveze în Serie A. A rezistat doar 13 etape, l-au dat afară iar acum o antrenează pe Chelsea. Chivu al nostru are și el la dispoziție 13 etape să o salveze pe Parma. Acum au mai rămas doar 12, prima i-a ieșit cum trebuie. A urcat echipa deasupra liniei roșii, i-a cucerit pe fani și pe jurnaliști. Ba chiar și pe fotbaliștii lui. Lumea zice că ar fi o minune ca Parma să joace și-n sezonul viitor în prima ligă din Italia. Specialiști, analiști, jurnaliști pricepuți, cam toți o văd revenind în eșalonul al doilea. Că lot subțire, că program infernal, că n-au stil, că orice. Așa o fi, cine-s eu să-i contrazic. Parma nu e Milan, Napoli sau Lazio. Parma e o echipă industrială, fascinantă doar pentru cei care trăiesc acolo, zi de zi. Și care refulează la un meci de fotbal la final de săptămână. Dar poate că are altceva. Un om pe bancă ce se va agăța din toate pozițiile de șansa pe care a primit-o, de șansa de a antrena în fotbalul mare, un om care-și respectă principiile și pe care fotbalul îl va răsplăti pentru că nu l-a păcălit. Un om care s-a ridicat de pe patul de spital și s-a dus direct să câștige Liga Campionilor. Un om care-și începe povestea la 44 de ani, în cel mai greu campionat din lumea asta civilizată!
