Se fac vreo 25 de ani de când jurnaliștii spanioli și-au pus prima oară public întrebarea: „De ce nu se integrează fotbaliștii români în echipele la care vin?“. Pe urmele lui Hagi, Gică Popescu și Adi Ilie, care impresionaseră în anii ’90 la Real, Barcelona și Valencia, în Spania dăduseră buzna o puzderie de fotbaliști români aduși la kilogram de frații Becali. Ajunseseră la echipe din prima ligă Sabin Ilie, Dennis Șerban, Marius Iordache, Iulian Filipescu, Gică Barbu, Costel Gâlcă, Gabi Popescu, Laurențiu Roșu, Ovidiu Stângă, Cosmin Contra și mulți alții. Iar după ei, generație după generație, alt și alt val.
Puțini au reușit să se integreze însă în echipele și comunitățile locale, să se adapteze și să reziste o lungă perioadă de timp. De transferuri la echipe mai puternice aproape că nu poate fi vorba. Din contră mulți au sfârșit pe banca de rezerve, trăgând cu dinții de un contract la finalul căruia plecau la echipe mai mici sau în alte țări, cu fotbal mai slab. Doar câțiva au lăsat amintiri plăcute.
Jurnaliștii care făcuseră analiza trăgeau concluzia că nu era o problemă de valoare, ci de cultură. Românii învățau greu limba, erau cam neserioși, la antrenamente erau predispuși să tragă chiulul, adesea dezordonați și nepunctuali. Până la urmă, sfârșeau prin a fi respinși de grup.
Cauzele unui recul masiv. De ce s-a redus masiv numărul jucătorilor români transferați în Occident
Povestea s-a repetat și se repetă în mod constant nu doar în Spania, ci și în alte țări. Între timp, fotbaliștilor români le-a scăzut cota. Nu mai sunt așa de căutați. S-au rărit bine de tot și transferurile la echipe de top. Azi, România nu mai are jucători la formații de prim rang, care-și propun titlul sau cupe continentale.
Pe plan intern s-a discutat mult despre cauzele acestui recul masiv. Explicațiile ar fi multe. Specialiștii invocă scăderea catastrofală a calității antrenorilor de copii și juniori din România, lipsa infrastructurii și a investițiilor statului în sport, calitatea scăzută a campionatului, sistemul competițional prost gândit pe eșaloane de vârstă etc.
Dar mai ales – mai ales! – felul în care sunt educați de mici cei care vin să facă fotbal. Povestea am auzit-o de zeci de ori. Oficial, prea puțini îndrăznesc să o discute. Poate Gică Hagi, poate Marcel Pușcaș de câteva ori, poate încă vreun rătăcit ici-colo, pentru că subiectul e delicat. Dar off the record, toată lumea – de la antrenorii copiilor până la șefii Ligii Profesioniste – este pur și simplu îngrozită de ce se întâmplă la meciurile și chiar la antrenamentele celor mici.
Pentru cea mai mare parte a părinților care-și aduc odraslele la fotbal, această activitate nu este una altruistă. Ideea nu e ca ăia mici să bată mingea pe teren ca să facă mișcare, să fie sănătoși, să fie educați într-un spirit de echipă și să mai lase tabletele și telefoanele. Gândul celor mai mulți părinți este că băiețelul lor e biletul spre îmbogățire: „Fotbalist fac din el, semnează pe un contract mare și ne umplem toți de bani“.
Când părinții le transmit copiilor niște valori greșite
Nu ar fi nici aici, până la urmă, o dramă, pentru că probabil și în Brazilia ori Argentina lucrurile sunt privite la fel. Dar aici mentalitatea este „cu orice preț“. De aici ura și urletele din tribune, chiar și la meciurile copiilor 8-9 ani. Nu e pasiune, e o disperare nemascată. Toți au impresia că de victoria de azi depind mormanele de bani care vor veni. În vestiare încape prea puțină dragoste pentru fotbal, iar conștiința că la rezultate nu se poate ajunge decât prin foarte multă muncă aproape că nu există. Copiii nu vin singuri la antrenamente și, bineînțeles, nu se stă peste program.
Acest tip de gândire li se inoculează jucătorilor de mici.
Și aici ajungem la zi cu problema. Zilele trecute, doi jucători de la Rapid, Alexandru Albu (30 de ani) și Andrei Borza (18 ani), au fugit din hotel la club în seara de după eșecul care a spulberat definitiv șansele la titlu ale echipei lor.
Nu contează ce sancțiune le-a dat conducerea și ce-au spus ei după aceea. Dar contează că avem doi jucători din generații diferite care au gândit la fel. E o infinită durere în bască. Toți se simt și se poartă ca la fabrică. Vin, pontează, dau sau nu cu piciorul în minge, se termină programul, „ura și la gară!“.
E o chestiune impersonală, până la urmă. Și dacă bat, și dacă pierd, și dacă iau sau nu titlul, pentru ei e fix aceeași chestie. Sau contează doar în măsura în care intră mai mulți bani în cont.
Nepăsarea
Albu și Borza nu trebuie condamnați în mod special, pentru că nu sunt niște cazuri aparte, așa cum am scris mai sus. Ei sunt expresia unui fenomen. Asta e moda în fotbalul românesc. E o lipsă de pasiune, de interes, de respect față de propria meserie de-a dreptul copleșitoare. Și, în același timp, răspunsul la întrebarea de ce jucătorii români nu reușesc să se integreze și să facă față când ajung în străinătate. Iar puținele excepții de la această regulă le putem identifica foarte ușor, de obicei în primele 10 minute ale oricărui meci la care ne uităm din tribune sau de la televizor.
Comentam odată cu un impresar știrea despre un jucător român care nu voia să plece de la echipa din Franța unde nu mai prindea nici banca de rezerve. Jucătorul semnase un contract de 300.000 de euro pe an și acum trăgea de clauze, deși nimeni nu-l mai voia acolo. Era tânăr, avea cariera înainte, se putea duce în altă parte unde să încerce să se relanseze, să le demonstreze tuturor că are valoare. Dar el aștepta, pur și simplu, să treacă timpul (semnase pe 5 ani). „Știi care e diferența între un român și un sârb?“, m-a întrebat impresarul. „Nu e o chestiune de talent ori de valoare. E de concepție despre lume și viață. Românul, dacă pleacă din campionatul intern fie și la o echipă de mâna a doua de afară, consideră că și-a îndeplinit menirea. Obiectivul e să reziste acolo cât s-o putea, să le ia banii la fraieri, apoi vede el ce mai face. Sârbul, odată ajuns acolo, trage ca un nebun la antrenamente, lucrează suplimentar, zi-lumină, cu gândul ca de la echipa asta de pluton să prindă un contract și mai bun, la una de top. Din păcate, ăștia suntem. Ne mulțumim cu puțin.“
Am vrut să-l contrazic și am căutat repede în minte un exemplu, să-i arăt că nu-i așa. Dar n-am găsit nimic.
Cum au murit poveștile
Azi, în România, e o diferență fundamentală între fotbaliști și suporterii lor. Dacă jucătorii ar avea pasiunea microbiștilor, probabil că am fi într-o cu totul altă situație. Dar situația e cea care e și vedem că această nepăsare a omorât și poveștile.
Au rămas în istorie și în memoria tuturor dramaticele campionate din 1998-2000, când Steaua, Rapid și Dinamo câștigau pe rând titlul, de fiecare dată după niște emoții și meciuri memorabile. Drumul a contat atunci chiar mai mult decât destinația. Suporterii steliști, rapidiști și dinamoviști își amintesc și azi cu pulsul mărit de dramatismul acelor campionate, iar jucătorii de atunci au ce povesti. Acea luptă a produs un boom care a hrănit fotbalul românesc încă aproape 10 ani. S-ar putea scrie cărți despre acea aventură.
Dar era altă generație. La un sfert de secol distanță, nimic din valorile de atunci nu mai contează. Oare ce vor povesti Albu și Borza peste 20 de ani?
