Sportul Studențesc – Gașca nebună care a jucat cu mintea clară și buzunarul gol

Dacă ai crescut cu miros de iarbă proaspăt tunsă, cu tabela manuală din Regie și cu „Ziarul Sportul” sub pernă, atunci știi: Sportul Studențesc n-a fost doar un club. A fost o stare de spirit. A fost fotbalul jucat cu mintea. Cu stil. Cu demnitate.

Într-o vreme în care Steaua și Dinamo își împărțeau trofeele, influența și presa, Sportul venea cu altă rețetă. Una riscantă și romantică: puști talentați, antrenori cu idei, scheme care arătau mai bine decât scorul. Nu erau interesați să „țină de rezultat”, ci să joace fotbal. Curat. Tehnic. Frumos.

Regia n-avea nocturnă, dar avea lumină. În gândire, în execuții, în spirit. Nu e întâmplător că aici s-au format unii dintre cei mai rafinați jucători ai României – de la Hagi, care trimitea mingea cu ochii închiși acolo unde trebuia, la Coraș, care marca din instinct, dar cu mintea limpede.

Sportul Studențesc a fost o ciudățenie frumoasă într-un fotbal care începea să se degradeze. Într-un peisaj tot mai corupt, mai mercantil, Regia a rămas un colț de idealism. O rezistență prin pasă scurtă, prin pressing gândit, prin fotbal ca formă de cultură, nu de business.

Clubul născut din mintea unui matematician

Cine ar fi crezut că una dintre cele mai nonconformiste echipe din fotbalul românesc va fi fondată de un academician cu mintea în ecuații și sufletul în sport? În 1916, într-o Românie prinsă între tranșee și incertitudine, profesorul Traian Lalescu – primul rector al Politehnicii din Timișoara și autor de manuale grele – înființează, la București, un club sportiv universitar. Nu pentru trofee, ci pentru spirit. Nu pentru glorie de presă, ci pentru o idee: că fotbalul poate fi jucat cu capul, nu doar cu crampoanele.

Așa s-a născut ce avea să devină Sportul Studențesc. Nu un club ca toate celelalte, ci un laborator de joc și caractere. Un loc unde fotbalul nu era doar alergătură, ci o formă de exprimare. Terenul din Regie devenea astfel un soi de amfiteatru, unde antrenamentele se împleteau cu cursurile, iar jucătorii – majoritatea studenți – învățau cum să construiască o acțiune ofensivă cu aceeași rigoare cu care scriau un eseu sau rezolvau o integrală.

Pe hârtie, clubul a tot schimbat hainele – de la Sporting Club Universitar la Sparta București, de la Politehnica la Știința, ca-ntr-o piesă cu mai multe acte și personaje. Dar esența a rămas aceeași: o structură unică în fotbalul românesc, în care educația și performanța sportivă mergeau mână în mână. Într-un peisaj dominat de echipe militarizate și interese politice, Sportul era o enclavă liberă – o echipă fără protecție, dar cu personalitate.

În Regie, nu veneai să vezi spectacol în sensul de show-off, ci să te bucuri de fotbal așa cum îl jucai în curtea școlii: simplu, curat, cu mintea deschisă. Acolo s-a învățat cum să ții capul sus chiar și când pierzi. Cum să joci cu respect, fără să-ți pierzi stilul. Cum să dai pase scurte și idei lungi.

Echipa asta n-a avut vreodată bugete care să întoarcă priviri, dar a avut mereu un plan. Jucători precum Hagi, Gino Iorgulescu, Coraș, n-au fost doar niște copii talentați. Au fost băieți crescuți într-un sistem care i-a învățat fotbalul ca pe o artă exactă – cu disciplină, viziune și libertate.

Sportul a fost o școală, dar și un bastion al rezistenței fotbalistice. Într-o epocă în care „rezultatul contează” devenise mantra tuturor, Sportul a ales alt drum: cel al construcției. Nu câștigai doar meciuri aici, câștigai și o perspectivă. Te formai nu doar ca fotbalist, ci și ca om.

De ce contează Sportul Studențesc?

Sportul a fost o anomalie într-un fotbal care s-a grăbit mereu să ardă etapele. Ei n-au făcut asta. Au crescut jucători pas cu pas, i-au educat, le-au oferit răbdare. Fără să-i transforme în vedete de carton. Cei care au trecut prin Regie n-au ieșit doar cu CV mai bogat, ci și cu un cap mai bun.

Cine și-a început cariera aici? Hagi. Petrescu (ca antrenor). Coraș. Șumudică. Mazilu. Răzvan Lucescu. Caramarin. Gino Iorgulescu. Nume care au contat – nu doar în clasamente, ci în ADN-ul fotbalului românesc.

Gașca Nebună: Fotbal de catalog, fără coperți lucioase

Într-o perioadă în care cluburile din Liga 1 pompau bani în jucători mediocri din import, Sportul Studențesc a ales alt drum. A pariat pe tineri crescuți în propria academie, pe antrenori care înțelegeau jocul și pe un stil curat, ofensiv. Nu era o strategie comercială, ci una identitară.

Sezonul 2005–2006 a fost apogeul generației „Găștii Nebune”: locul 4 în campionat, cu Ionuț Mazilu golgheter, cu un joc viu, curajos, cu Dan Petrescu la timonă. Totul părea pregătit pentru o aventură europeană. Dar în locul meciurilor cu Villarreal sau Basel, a venit lovitura: Sportul a fost retrogradată administrativ în vara lui 2006, pe motiv de probleme financiare și lipsa licenței. N-a fost o înfrângere pe teren, ci una în birouri. Și a durut mai rău.

Totuși, clubul n-a murit. A continuat în ligile inferioare, și-a reconstruit lotul, și în sezonul 2011–2012 a revenit, pentru ultima dată, în Liga 1. Dar revenirea a fost grea. Fără resurse, fără stadionul propriu (Regia intrase în paragină), cu un lot tânăr și un management care nu mai făcea față realităților din fotbalul românesc. A retrogradat din nou, de data asta sportiv, și de acolo n-a mai urcat.

Chiar și așa, Sportul a rămas în mintea fanilor ca echipa care juca „fotbal de catalog” – nu cu coperți lucioase, dar cu conținut autentic. Nu avea o galerie numeroasă, dar avea oameni care veneau pentru ideea de fotbal, nu pentru spectacol de stadion. Care își amintesc și azi cum Hagi a debutat aici la 17 ani, cum Caramarin inventa pase, cum Mazilu dădea goluri fără să se uite la poartă.

Sportul a fost un club mic cu suflet mare. O echipă care n-a căutat glorie ieftină, ci fotbal cu rost. Și exact de-asta, chiar dacă a dispărut din Liga 1, n-a dispărut din inimile celor care știu că fotbalul adevărat nu se joacă doar pentru puncte.

Ultimele sufluri: Ferfelea, Curelea, Tibi Bălan și o echipă care încă mai respira fotbal

Când Sportul s-a întors în Liga 1 în 2011, nu mai era ce fusese, dar mai avea puls. Ferfelea dansa pe marginea terenului, Curelea marca goluri de parcă nu știa că echipa e în faliment, iar Tibi Bălan punea pauză ritmului haotic cu câte o pasă perfectă. N-aveau salarii, n-aveau bază, dar jucau. Pentru ei, pentru tricou, pentru ideea că fotbalul poate fi curat chiar și când totul în jur e praf. A fost scurt, dar a contat. Ultima echipă a Sportului care a mai însemnat ceva.

Concluzie: Sportul – un club care n-a murit, ci doar s-a retras în mințile noastre

Sportul Studențesc n-a avut nevoie de titluri să rămână mare. A rămas în suflete pentru că a făcut lucrurile altfel. A jucat un fotbal care nu se uita doar la scor, ci la cum ajungeai acolo. A fost despre idei, nu despre bani. Despre construcție, nu achiziții. Despre răbdare, nu presiune.

Azi, stadionul din Regie e mai mult tăcere decât vibrație. Dar cine a fost acolo, cine a simțit energia acelui loc, nu poate uita. Sportul trăiește în fiecare jucător care dă o pasă bună și apoi zâmbește. În fiecare suporter care preferă o echipă sinceră unei fabrici de puncte. Trăiește în memoria fotbalului românesc ca un reper de eleganță, de gândire și de stil.

📢 Dacă vrei mai multe povești ca asta, rămâi cu ochii pe golazzo.club – locul unde fotbalul e tratat cu cap, nu cu claxoane. Aici scriem pentru cei care înțeleg că sportul înseamnă mai mult decât un scor.

🎙Și nu rata podcastul nostru, Extra Time! În ultimul episod îl avem invitat pe nimeni altul decât Ovidiu Ioanițoaia – o legendă a jurnalismului sportiv, omul care a văzut și a scris despre fotbalul românesc de la Hagi până la Mutu, de la Mundialul din ’94 până la ultimele scandaluri din Liga 1. Vine cu povești, opinii și o luciditate care lipsește din presa sportivă de azi.

Hai cu noi în prelungiri! 🎧