Nu e despre story-uri cu stadionul de fundal și hashtaguri motivaționale. Să fii suporter adevărat în România, înseamnă să îți porți dragostea ca pe o rană care nu se închide. Ești singur în tribune pe ploaie, ești scuipat în față de sistem, ești privit ca un nebun de colegii care și-au mutat „viața de stadion” în conturi de pariuri.
Suporterul adevărat e singurul om care n-a plecat. Care încă mai pune fularele pe balcon, care-și face concediul după programul din Cupa României. Care își învață copilul să cânte, chiar dacă echipa n-a mai câștigat nimic de 12 ani.
Prețul biletului versus prețul pasiunii
Pentru mulți tineri, prețul unui bilet la meci e, sincer, prea mare. Nu e vorba de suma în sine – 30, 50 sau 70 de lei – ci despre raportul dintre ce oferă experiența de stadion și ce poate obține acasă, în fața ecranului. În 2025, un adolescent din Bacău sau din Sibiu poate urmări Real Madrid – City live, în 4K, cu comentarii profesioniste, pauză când vrea, discuții pe Discord și reacții instant pe TikTok, gratuit sau cu un abonament de câțiva lei pe lună.
E greu să concurezi cu asta când la stadion te lovește ploaia, stai pe scaune rupte, se aud difuzoarele doar în surdină, și te enervezi când vezi că tabela nu merge. În plus, atmosfera de pe stadion e tot mai rară, mai ales la meciurile fără miză sau în orașele unde echipele abia adună 700–800 de oameni în tribune. Așadar, în ochii publicului tânăr, experiența de pe stadion nu justifică mereu prețul cerut. E mai confortabil, mai rapid, mai „smart” să urmărești fotbalul de acasă.
Dar tocmai aici apare diferența. Pentru suporterul adevărat, fotbalul nu e doar despre meci, scor, sau highlights pe YouTube. E despre apartenență. E despre a fi acolo, chiar și atunci când nu strălucește nimic. E despre frig, despre înjurături, despre „ne mai vedem la meciul următor”, chiar dacă azi ai pierdut. E despre ritual: cumparatul biletului, mersul cu trenul, berea băută înainte de meci, steagul pus pe gard. E despre identitate.
Pentru un suporter adevărat, un bilet de 40 de lei cumpărat într-o zi de joi, pe ninsoare, e mai valoros decât un cont premium la orice platformă. Pentru că nu plătește pentru spectacol – ci pentru loialitate. Biletul ăla e dovada că nu trăiește fotbalul prin ecran, ci cu inima, în tribună. E o declarație discretă, dar fermă:
„Sunt aici. Chiar și când e greu. Mai ales atunci.”
Tradiție vs. „plastic fans” – un duel al timpurilor
E un fenomen tot mai vizibil în fotbalul românesc: pe de o parte, suporterii tradiționali, cei care cresc cu clubul, care își amintesc de vremuri grele, care fac parte din peluze și organizează coregrafii, iar pe de altă parte, noii „plastic fans” – oameni care adoptă rapid o echipă după modă sau performanțe, urmăresc câteva meciuri pe sezon și mai mult postează pe social media decât cântă la stadion.
Acești „fani” vin și pleacă, iar pentru echipele mici din provincie, care deja se confruntă cu probleme financiare, lipsa unui public fidel este o condamnare la moarte.
Să iubești ceva care te doare. Asta e fotbalul românesc
A fi suporter adevărat înseamnă, de multe ori, să trăiești într-un conflict permanent cu tine însuți. Nu mai e vorba doar de a susține o echipă. E despre a susține o idee, o identitate, un trecut – într-un prezent care, de cele mai multe ori, te dezamăgește crunt.
Știi perfect că echipa ta e condusă din umbră de personaje dubioase. Că antrenorii sunt marionete și că deciziile importante se iau prin mesaje pe WhatsApp, la ora 1 noaptea, între două pariuri.
Știi că jucătorii vin, joacă 3 luni, apoi pleacă fără să fi înțeles vreodată ce înseamnă clubul, orașul, suporterii. Nu știu imnul. Nu știu istoria. Pozează cu mâna pe stemă, dar mâine sunt la altă echipă.
Știi că managementul te ia de prost în fiecare vară. Se vorbește de „proiecte pe termen lung”, dar joci din nou cu 12 transferuri făcute în ianuarie, și după 3 înfrângeri ți se spune că „s-a reevaluat strategia”.
Și totuși…
Când începe meciul și se aude fluierul de start, te înmoaie ceva în stomac. Uiți de toate. Uiți că ești supărat. Uiți că ai zis că nu mai vii pentru o echipă care nu merită.
Pentru că nu o faci pentru ei. O faci pentru tine. Pentru băiatul care se îmbrăca în trening la 12 ani și mergea pe stadion cu taică-su. Pentru orașul tău. Pentru prietenii tăi din galerie. Pentru tot ce înseamnă fotbalul în viața ta.
Finalul pe care nu vrei să-l citești, dar trebuie
Ori rămâi cu ochii pe ecran, comentând meciurile altora, ori cobori din canapea și îți alegi o echipă. A ta. Din țara ta. Din orașul tău.
Ori continui să fii ironic, dezamăgit și „superior”, ori alegi să fii parte din ceva care n-o să fie niciodată perfect, dar poate fi real.
Poate că terenul e prost. Poate că fotbalul e sărac. Dar tribuna e a ta.
Nu ne mai permitem un fotbal fără suflet.
Și dacă sufletul tău nu e în el, atunci n-ai dreptul să-l plângi când o să moară.
