De mult n-am mai văzut un meci atât de plictisitor. Și nu spun asta cu răutate, ci cu o oboseală care vine din dragostea pentru fotbalul românesc.
Am văzut generații care au pierdut frumos, echipe care au încercat, care s-au zbătut, care au avut idei.
Dar meciul ăsta? A fost gol, în toate sensurile.
Pe teren s-au aflat jucători cu potențial, jucători creativi – Luis Munteanu, Ianis Hagi, Pomoroțan, mai târziu Tănase și Cârjan. Pe hârtie, părea o echipă de test cu intenție. În realitate, n-a fost nici intenție, nici test.
Golul lui Munteanu a venit după o pasă inteligentă, dar norocoasă, cu o demarcare greșită și o execuție… corectă, fără nimic memorabil.
Da, a înscris Ianis Hagi, dar dacă ajungem să numim asta „spectaculos”, înseamnă că am uitat complet ce înseamnă spectaculos.
Apoi, greșeala lui Radu. Crasă, inexplicabilă. Și, din nou, ne învârtim în același cerc: o echipă care pare mereu în fază de „reconstrucție”, dar niciodată construită.
Ne fericităm pentru ce, mai exact? Că am mai jucat un amical? Că am bifat niște minute în picioare?
Nu ar trebui să ne felicităm pentru absolut nimic din meciul ăsta.
Nu e vorba de furie, ci de dezamăgirea aia calmă, lucidă, care vine după ani de promisiuni fără rezultat.
Unde e direcția?
Dacă soluția e să aducem cât mai mulți jucători crescuți sau formați în afara României, atunci hai să facem doar asta.
Dar să o facem asumat, clar, cu o strategie.
Pentru că în același timp avem jucători în România care reușesc, care joacă bine la echipele lor – dar fără o coeziune reală, nu se poate construi nimic.
Nu poți să-l pui pe Cârjan de la Dinamo, care e în formă bună, lângă Dobre de la Rapid și Miculescu de la FCSB, și să-i ții două minute jumate fiecare, doar ca să bifezi prezențe.
Iar în același timp să-l bagi pe Bairam, care n-a jucat ultimele două meciuri la Craiova.
Ce sens are?
Am ajuns, cumva, ca echipa națională să devină un fel de centru de reabilitare pentru fotbaliștii ieșiți din formă?
Da, știu, s-a mai încercat asta. Iordănescu a făcut-o cu Coman la un moment dat, și da – acolo a mers.
Dar acela a fost un caz izolat, o scânteie care s-a transformat în flacără.
Acum însă, pare că tot sistemul se bazează pe scântei, nu pe motor.
Echipa națională nu e o sală de probă
Scopul echipei naționale nu e să dea curaj.
Scopul echipei naționale este să performeze, să fie o reprezentare a țării, un simbol care are greutate, la fel ca orice act de diplomație sau PR internațional.
Când joci pentru România, nu joci doar pentru tine – joci pentru imaginea unui popor.
Și dacă vrem ca lumea să ne ia în serios, trebuie să jucăm serios.
Să arătăm caracter, curaj, disciplină, determinare.
Să arătăm că înțelegem jocul, că avem stil, că putem fi respectați nu doar pentru rezultate, ci pentru prestigiul jocului în sine.
La echipa națională nu poți juca fotbal ca la club.
Nu poți veni două zile, să faci un antrenament și să speri că iese ceva.
Aici trebuie viziune, continuitate și o idee clară despre cine suntem și ce vrem să arătăm lumii.
Trebuie altceva
Pentru că adevărul e simplu: trebuie altceva.
Și acel „altceva” nu înseamnă neapărat un antrenor nou sau alți jucători.
Înseamnă o metodă nouă de selecție, o gândire clară, pe termen lung.
În anii ’90, știai echipa națională pe de rost.
Fie că era meci oficial sau amical, nu conta.
Știai că joacă Hagi, Popescu, Dumitrescu, Moldovan, Ilie, Petrescu.
Știai cine sunt, știai cum joacă.
Existau titulari, exista un nucleu, o identitate.
De-aia aveai încredere. De-aia echipa națională era respectată.
Astăzi?
Cine e titularul în poartă?
Cine e fundașul central de bază?
Cine e omul din dreapta? Din stânga?
Cine e atacantul titular?
Nu știe nimeni. Pentru că nu avem un schelet clar.
Echipa națională s-a transformat într-un experiment continuu, fără concluzii.
Și poate că tocmai asta e problema: nu mai avem echipă, avem doar încercări.
Și apoi, vine exemplul Stanciu
Uită-te la căpitanul nostru.
Omul care ar trebui să impună ritmul, să fie liantul dintre generații, să arate drumul.
Și totuși, în loc să-și ducă finalul carierei într-un campionat unde să joace, să se bucure și să inspire, se duce la Genoa.
La o echipă unde stă mai mult pe bancă decât pe teren.
Și ajungem în situația absurdă în care căpitanul echipei naționale devine exemplul perfect pentru „așa nu vreau să ajung”.
Cum să vorbești despre motivație, despre spirit, despre luptă, când liderul tău e simbolul stagnării?
Cum să-i motivezi pe ceilalți, când omul care ar trebui să tragă echipa e primul care se blochează?
Nu e un reproș, e o realitate tristă.
De la el ar trebui să pornească totul – ritmul, ambiția, atitudinea.
Dar dacă nici acolo nu mai e energie, atunci unde să mai fie?
The END? Or is it?
Adevărul e dureros, dar simplu: nu mai avem lideri, nu mai avem schelet, nu mai avem identitate.
Avem doar o echipă care joacă la întâmplare, sub o umbrelă mare numită „test”.
Dar testul adevărat – al caracterului, al continuității și al respectului față de fotbal – l-am picat de mult.
Și dacă nu schimbăm nimic în modul în care gândim, selectăm și construim,
atunci nu ne mai trebuie nici amicale, nici calificări, nici scuze.
Ne trebuie doar curajul să recunoaștem:
nu mai știm cine suntem.
