L-am așteptat pe Mircea Lucescu să se întoarcă la națională aproape la fel de mult cum i-au așteptat bunicii sau părinții noștri pe americani ca să ne scape de molima venită dinspre est. Noi am fost puțin mai norocoși. La aproape 80 de ani, cel mai titrat antrenor român din istorie a devenit și cel mai bătrân antrenor din fotbalul românesc. Știu, am folosit bătrân, nu în vârstă. Voiam doar să spun că temerea tuturor și anume vârsta selecționerului, nu s-a văzut vineri seară. Pentru că Lucescu pare că n-a plecat nicio secundă de pe banca naționalei. Doar că acum, în loc de Balaci și Hagi trebuie să câștige cu Man și Stanciu.
O mai putea dom’le?
Cred că nu a interesat pe nimeni dacă ai noștri vor arăta la fel ca în era Iordănescu la meciul de la Priștina. Toți ochii erau ațintiți spre noul selecționer. Ce le zice la antrenamente, cum se comportă în timpul meciului, mai știe sau nu să-și așeze echipele în teren? Și alte întrebări d-astea de chibiți de Cișmigiu. Sigur, pe toți ne-a surprins numirea în primul rând la națională. Știam ce crede despre Răzvan Burleanu și despre ceilalți corporatiști de la FRF, dar despre asta o să vorbim la începutul lui Decembrie, după ce se termină cu politica care încă își bagă coadă și în fotbal. Căci nimic nu e întâmplător în această decizie luată de Lucescu. Revenind la vineri seara, eu am văzut un Mircea Lucescu nemuritor, impecabil în deciziile luate și cu o putere enormă de a-i remonta pe oamenii lui pe care nu am văzut-o nici la creatorul acestei „generații de suflet”, Edi Iordănescu. Iar clasa lui Mircea Lucescu s-a văzut din primul minut al meciului cu așa-zisul stat Kosovo. Il Luce nu a revoluționat nimic. A mers în continuare pe ideile predecesorului său. Același sistem, aceiași titulari. N-a venit la națională să ne arate că el e mai deștept decât „puștiul” Iordănescu. A luat ceva perfect funcțional și doar a șlefuit una-alta. Nu că ar fi avut de unde să aleagă altceva. Dar imaginați-va că în locul lui erau Dan Petrescu sau Șumudică. Cam ce-ar fi făcut? Iar magnitutidinea lui Lucescu s-a văzut la pauză, după o primă repriză în care am existat cam cinci minute pe teren: nu știu ce le-a făcut la cabine, dar naționala României din a doua repriză nu are cum să nu meargă la mondiale. Și tind să cred că nea Mircea va putea să se retragă liniștit după un nou turneu final american. Că așa ar fi corect: cei mai importanți antrenori români, Iordănescu și Lucescu să-și împartă gloria dincolo de ocean.
Tactica nu are vârstă
„Am văzut naționala la Euro, știu ce am de făcut!” Cam așa și-a început Lucescu noul mandat la națională. Iar omul care a tacticizat fotbalul românesc în anii ’80 pare că e mai pregătit decât tot valul de noi antrenori de la noi. Acum știm și noi ce are de făcut Il Luce. Primul exemplu, cel mai concludent din punctul meu de vedere este importanța pe care i-a dat-o lui Marius Marin. Mijlocașul central și-a dublat mai mereu colegii din apărare, a apărut între Drăgușin și Burcă în momentele importante ale jocului, ori în aporpierea lui Bancu sau Rațiu când jocul o cerea. Ieșirile din apărare au fost mai mereu cu pase simple și precise, evident la coechipieri. 45 de minute i-au trebui și lui Mircea Lucescu să se dumirească de greșelile din benzi, iar după pauză am văzut cu toții ce s-a întâmplat. Da, în fotbalul modern, ucis de bani și de politică, tactica-i totul. Dar pentru noul selecționer, nu-i chiar totul. Lucescu a păstrat ceva și din bucuria fotbalului adevărat: emoția când vezi cinci sau chiar șase fotbaliști d-ai tăi la o fază fixă, în careul unei echipe cel puțin teoretic cu fotbaliști net superiori, rămâne pentru mine parte a sensului pe care fotbalul îl avea odinioară. Iar Lucescu știe asta. Știe să-și expună echipa de dragul spectacolului, al fotbalului romantic. Poate că și din acest motiv echipele lui marchează mult. Pentru că nu păcălesc competiția.
„Am de-a face cu niște jucători profesioniști, inteligenți, care au fost atenți și concentrați pe ce le-am spus. Am și forțat la antrenamente, față de ce erau obișnuiți. Ei erau obișnuiți pe relaxare, dar am ridicat puțin ștacheta, să facă față adversarilor. Trebuie să confirmăm jocul. Am știut să-i provocăm, am știut să folosim mingile lungi când a trebuit. E mai simplu să joci cu mingi lungi când ai 3 jucători de viteză în atac.”- Mircea Lucescu, după Kosovo – România 0-3
Lucescu a schimbat doar încrederea la echipa națională. De fapt, doar i-a dat un boost. Pentru că eram deja la un nivel mare după Euro. Doar terminasem grupa pe primul loc. Și e altceva pentru tine ca jucător să ai pe bancă un nume atât de greu. Doar simpla prezență a selecționerului impune o stare diferită. Una e când te uiți spre bancă și îl vezi acolo pe Mutu și alta e prezența unei legende. O legendă care a câștigat zeci de trofee și a scos la lumină fotbaliști uriași. Altfel parcă joci când la pauză, în vestiar se aude o singură voce. Vocea care știe mereu ce să zică.
Multe bucurii și o singură dezamăgire. Meciurile memorabile ale selecționerului Lucescu
De ce cred acum că Lucescu va duce România la Mondiale? Chiar și după un simplu meci cu o naționala care e plină de vedete dar nu bate pe nimeni? Pentru că noul selecționer are victoria în sânge. Și nu se sperie nici dacă dă de vreo campioană mondială în fața lui. Nu s-a speriat nici în aprilie 1983, când 80 000 de oameni au văzut victoria de pe „23 august” cu Italia lui Zoff, Gentile sau Bearzot. Când Boloni a dat, probabil golul carierei iar România termina pe primul loc o grupă incredibilă cu Italia(campioană mondială), Cehoslovacia și Suedia și se califica la primul Euro din istorie. La acea vreme la euro mergeau doar opt echipe, nu aproape întreaga Europă. Să iei patru puncte Suediei la acea vreme, nu-i de colea. Golul lui Cămătaru de pe Rasunda e probabil și acum printre reușitele epocale ale echipelor antrenate de Lucescu. N-aș sări nici peste egalul 1-1, cu viitoarea vicecampioană Europeană din 1984, Spania și nici peste celebrul 1-1 de pe Wembley, cu Anglia, cu bara aia senzațională a Regelui Hagi, despre care se spunea că a tremurat până când englezii au dărâmat arena. Există însă și un coșmar cu Lucescu selecționer. Acel incredibil România – Irlanda de Nord 0-1 din octombrie 1985. Meciul care ne-a „furat” calificarea la mondialul din 1986. Și mi-l aduc atât de bine aminte, căci l-am văzut de la tribuna 1 a unui stadion umplut de vreo 50 000 de oameni. Și cu regele Hagi la primul lui meci ca și căpitan al tricolorilor. A fost genul ăla de meci în care nu vrea mingea să intre în poartă. În care ratezi din toate pozițiile și adversarul o pleznește o data și bine. A fost, probabil, cel mai mare eșec al carierei de selecționer pentru Mircea Lucescu. Ar fi fost o performanță uriașă să ducă România la un turneul final, mondial, după 18 ani. S-ar fi disputat în Mexic. Și ce moment mai bun de revanșă ar avea Lucescu dacă nu acum? Când poate duce naționala în elita fotbalului mondial după 28 de ani. Tot în Mexic!
„Da, așa arată o națională care vrea să se califice la Mondiale! Cel mai mult mi-a plăcut că au jucat foarte inteligent. Acum am ajuns noi să fim respectați. Pierdusem asta la un moment dar, Eram învinși sau făceam egal cu echipe mai slab cotate. Câteodată îi respectam prea mult pe alții, doar fiindcă aveau jucători care jucau prin nu știu ce campionate. Gata! Vreau să cred că acum băieții au ajuns să creadă în valoarea lor, individuală și mai ales de grup”.-Marcel Răducanu, după Kosovo-România 0-3
Veștile mari vin mereu DOAR de la UEFA
România nu e un nume mare în fotbalul mondial. Așa ne place nouă să credeam. Că suntem, sau măcar că am fost. Nici pe departe. Suntem o echipă simplă, care din când în când beneficiază de o generație de excepție. Generația de azi nu e de excepție, e de suflet. NBu are fotbaliști care să rupă norii la marile forțe ale fotbalului european. Dar are spirit, are suflet, are jucători care au înțeles că singura șansă e să fie o familie. Cu Iordănescu sau Lucescu, nu are importanță. România e aproape câștigătoare a grupei de Liga Națiunilor. Oricât am fi de cârcotași, înțelegem asta. Ba mai mult, avem o șansă uriașă de a fi în urna a doua la tragerea la sorți pentru Cupa Mondială din 2026. Agenția Football Meets Data ne dă cu un procentaj de 88% ca fiind imediat în spatele capilor de serie la tragerea la sorți a preliminariilor pentru Mondialul din SUA, Mexic și Canada.
Sigur, grupele de calificare ale Mondialului 12 la număr, 7 a câte cinci naționale și 5 a câte patru echipe, vor fi cunoscute la o dată ce va fi stabilită de UEFA, evident după încheierea meciurilor din Nations League. Nu știu dacă pe noi ne prinde sau nu statutul de favoriți la calificare. Cred că, de cele mai multe ori, ne-a făcut mai mult rău decât bine. Acum însă mai avem un atu. Poate cel mai important. Pe bancă avem un „bătrânel” de 80 de ani care știe cu ce se mănâncă și calificările și meciurile importante. Care știe că putem juca de la egal la egal cu oricine, atât timp cât nu ne e frică și nu ne respectăm prea tare adversarul. Bătrânelul a făcut minuni în carieră cu echipe în care nu credea nimeni. Fie că vorbim de Galatasaray, Șahtior sau Dinamo Kiev. S-a luat de guler cu toții granzii din Europa și nu s-a dat bătut niciodată. Chiar dacă a stat și în mijlocul unui război. Și tot bătrânelul e cel care a unit și fotbalul românesc. Nici măcar o singură voce nu a avut nimic de spus în privința selecției sau a primului 11. Bătrânelul ăsta de 79 de ani se numește Mircea Lucescu și-și va termina cariera uriașă cu o calificare la un campioant mondial. Acolo unde România nu a mai ajuns de 28 de ani!
